Și florile se împușcǎ, nu-i așa?

Trudǎ. Sînge, lacrimi și trudǎ. Sau Blood Sweat and Tears, cum spun capitaliștii cei decadenți atunci cînd cîntǎ jazz-rock în format big band. La asta se reduce dansul. La sînge, la chin, la trudǎ, la cazne. Asta ne-a învǎțat socialistul Sidney Pollack în filmul sǎu din 1969 Și caii se împușcǎ, nu-i așa?.

Voi, cititorii ǎștia mai spre vîrsta a doua, a treia, a patra, a cincea, cu siguranțǎ vǎ aduceți aminte de film, cǎ era voie sǎ fie dat și la cinema, și la TV – servea interesul retoric al acelor vremi. Voi ǎștilanții, atomicii de vîrsta zero și minus unu, voi cei care n-ați prins nici mǎcar grǎdinița pe vremea Împușcatului, oricum nu vǎ pasǎ: nu vǎ uitați voi la filme vechi, nu știți voi ce-i aia suferința sau Jane Fonda.

La 50 de ani dupǎ aceastǎ alǎturare oximoronicǎ: dans și chin, distracție și suferințǎ, iatǎ cǎ sîntem din nou în fața unui astfel de fenomen demn de editorialele lui Radu Cosașu. Florile, lalelele, crinii, orhideele, scumpele de orhidee, simbol al eleganței și decadenței imperialist-capitaliste, au ajuns sǎ fie împușcate la granițǎ, pe fîșia de pǎmînt arat, mai ceva ca pe vremea gulagului stalinist în care era cufundatǎ jumǎtate de Europǎ.

Avem toate ingredientele unei tragi-comedii, ca în filmele cu Ostap Bender maestru de combinații. Precum bravul kagebist sovietic care își disciplineazǎ foștii supuși moldoveni, aducîndu-și aminte brusc și dintr-o datǎ cǎ vinul moldovenesc nu mai corespunde cu standardele sanitare, imediat ce moldoveanul dǎ sǎ salte grumazul de sub cizma tandrǎ a rusului, la fel și bravul vameș român dintr-o datǎ gǎsește bacteria fix în vîrful pistilul florii amsterdameze, imediat ce nasoii de olandezi au hotǎrît cǎ nu vor sǎ ne dea drumul în Șenghen, cǎ poate vin peste ei nasoii de români fǎrǎ buletin.

Știți cum spune vorba aia mucalitǎ: cînd e sǎ ai ghinion, gǎsești un cui oriunde. Și-n fundul pistilului de orhidee, la o adicǎ. Așa și noi: cînd erau europenii generoși, noi trǎiam Epoca de Aur, depline împliniri mǎrețe. Nu vroiam noi decadența nasoilor de europeni, fie la ei acolo cu marijuana lor cu tot.

Acum, cǎ ne-am lepǎdat încet-încet de zdrențele comuniste și vrei sǎ devenim și noi o gubernie de nǎdejde a Republicii Social-Asistate Uniunea Europeanǎ, iaca ne-a cam trecut vremea, iaca s-a întǎrîtat naționalism-extremismul în popoare pînǎ acum cît se poate de tolerante cultural: Olanda, Finlanda, Franța, Germania, care de decenii încoace au tot primit toate națiile pǎmîntului.

Cînd le-a venit rîndul românilor sǎ beneficieze de binefacerile statului la coada Europei, gata! S-o gǎtat norocu. Acum, încet-încet Uniunea Europeanǎ dǎ semne de jenǎ, de rǎcealǎ, de gripǎ, de ulcer, de cancer, de cangrenǎ, de putrefacție, mǎ rog, la alegere, depinde cît de prǎpǎstios ești de fire în tendințele tale de futurolog amator. Cînd sǎ intrǎm și noi, hop! s-a terminat filmul, ruleazǎ genericul de final, koneț filma, se epuizeazǎ fereastra geostrategicǎ de oportunitate. De unde nu e, nici nu existǎ.

Pǎi n-au dreptate ǎia cînd cîntǎ beți, dar sobri și serioși, la miezul nopții prin crîșmele clujene: cînd s-o-mpǎrțît norocu’, fost-am eu dus la lucru? Na, cǎ s-o gǎtat. Așa ne trebuie, dacǎ stǎm toatǎ ziua la lucru. La muncǎ. La munci. La cazne. La torturǎ. Tulai, Doamne, unde-ai pus, mǎ, Gheo, mǎ, marijuana aia? Dǎ, mǎ, sǎ trag și eu o datǎ, cǎ dacǎ pufǎim dîn ea poate ne primesc olandejii la dînșii în sufragerie fǎrǎ sǎ ne cearǎ bolentinu, tu, mǎ Gheo, mǎ..