Am apreciat ca fiind utilă prezentarea modului în care ne-am înscris pe traiectoria de intrare în UE din perspectiva evoluției principalelor sectoare economice.
Ritmurile net diferite de dezvoltare reflectă modificările importante intervenite în structura economiei românești într-o perioadă de creștere robustă, comparabilă cantitativ cu cea din perioada socialistă dar pe o cu totul altă formulă de bunăstare.
Combinația maximelor de dezvoltare dintre construcții, intermedieri financiare și tranzacții imobiliare, la care s-a adăugat ritmul mult mai rapid al creșterii comerțului în raport cu producția de bunuri a condus la consecințele ulterioare binecunoscute ale problemelor la plată și la deficitele cronice din schimburile externe.
Desigur, o corecție structurală semnificativă în sensul apropierii de practica țărilor occidentale mai dezvoltate era necesară, dar dozajul s-a dovedit a fi exagerat și a pus bazele unor consecințe nefaste ulterioare cu sau fără presiunea crizei financiare intervenite în 2008.
Din această perspectivă, ar mai trebui subliniată neglijarea crasă a sectoarelor de educație și sănătate, care au beneficiat în proporții de mai puțin de o treime din potențial față de creșterea economică. Precum și singurul sector care a evoluat puternic în jos, cel de administrație publică și apărare. Unde, dacă ar fi să ne luăm după numărul de funcționari și salariile lor, accentul negativ a căzut, din greu, pe apărarea națională.
Reducerea fiscalității a stimulat dezvoltarea, dar a creeat o serie de vulnerabilități pe termen mediu și lung, cu care am intrat în Uniunea Europeană. Împreună cu un stat mai puternic din perpectiva PIB și PIB/locuitor dar, pe fond, tot mai slab ca forță financiară după privatizarea unor importante active potențial aducătoare de venituri și cantonarea în regula unor încasări bugetare cu circa o treime sub media UE.
Dacă ne uităm la cum a evoluat structura PIB pe parcursul ultimilor zece ani, nu se observă modificări majore, cu excepția scăderii ponderii agriculturii și creșterii semnificative a sectorului de informații și telecomunicații.
Diminuarea ușoară a ponderii industriei se înscrie în trendul european și rămânem chiar peste media continentală, undeva în apropierea Germaniei. Unde nu suntem deloc în trend este partea de PIB contabilizată de sectorul de stat, care a continuat să scadă ca importanță în formarea PIB și după ce România a intrat în UE.
Din păcate, datele oficiale disponibile pentru anul 2015 nu oferă deocamdată valori comparaile pentru sănătate, învățământ, respectiv administrație publică și apărare. Dar ele sunt, cu siguranță, per total, mai mici decât înaintea aderării, ceea ce ar trebui să se constituie într-un semnal de avertizare.
Nivelul salariilor din sectorul de stat este un element-cheie pentru calculul contribuției sectorului de stat la formarea PIB și în ultima perioadă s-au luat măsuri de creștere. Însă, deocamdată nu avem datele care să confirme o majorare a ponderii în PIB la nivelul de dinaintea aderării la UE.
De reținut, printr-un mecanism de deflatare, creșterile salariale la bugetari micșorează creșterea economică per total în termeni reali.
În fine, dar nu în ultimul rând, trebuie subliniat că PIB-ul a crescut în termeni reali cu circa 46% în perioada 2000 – 2006.
Pentru ca în intervalul 2007 – 2015 (când a intervenit suprapunerea între excesele bugetare electorale, neacomodarea veniturilor bugetare cu cerințele sociale din Uniune și criza economică mondială) să avanseze cu doar 20%. Asta după ce sporul de 14% din primii doi ani de apartenență la UE a fost ajustat cu aproape opt procente în 2009 și 2010, iar revenirea s-a dovedit a fi destul de anevoioasă.
Urmărește-ne pe Google News
