Zece ani de Europa (2). Evoluția dobânzilor la datoria publică și implicații

Plățile efectuate de la bugetul statului în contul datoriei publice și public garantate a României s-au triplat pe parcursul primilor patru ani de apartenență la UE, pentru a reveni în acest an spre un nivel dublu față de cel din 2007 ca procentaj raportat la PIB.

Astfel, acestea au crescut de la un nivel de numai 0,66% din PIB până la 1,88% din PIB în 2011 pentru ca estimarea pentru anul în curs să coboare la 1,32% din PIB.

Practic, în ultimii șase ani, sumele achitate cu dobânzile, numai pentru a menține datoriile făcute în decursul timpului la același nivel s-au situat în jurul pragului de 10 miliarde de lei anual în prețurile curente ale perioadelor, indiferent de nivelul PIB și de evoluția economiei.

Adică de patru ori mai mult în termeni nominali față de ultimul an de dinaintea intrării în UE, când au reprezentat doar 0,72% din PIB.

Datele arată că, în pofida unei datorii publice relativ reduse raportată la PIB față de cerința de maxim 60% impusă prin criteriile de la Maastricht (triplată totuși, de la circa 13% în 2008 spre 39% în 2015) costul total cu dobânzile pentru România în perioada 2006 – 2016 se apropie de 20 de miliarde de euro. bani care au fost dați în contul împrumuturilor luate succesiv, rămase fără urme palpabile.

Dată fiind nevoia acută de fonduri în domenii precum sănătatea, învățământul sau investițiile în infrastructură, este evidentă ”penalizarea” acestor domenii în baza acumulării de deficite publice de după 1989. Deficite care au dus la anihilarea parțială a singurului atu major cu care România a ieșit din socialism, și anume lipsa datoriei externe.

Desigur, aceste deficite ar fi avut un rost dacă banii ar fi fost folosiți pentru dezvoltare, cu efecte vizibile și durabile asupra serviciilor oferite de stat, inclusiv pentru facilitarea dezvoltării sectorului privat al economiei, și nu pentru consum. Astfel încât efectul lor negativ în plan financiar să fie anulat de efectul pozitiv al unor încasări crescute pe baza unei creșteri economice mai rapide.

Din păcate, însă, nu acesta a fost cazul României. În nici un caz, sumele împrumutate pentru a fi folosite înainte de fi fost produse și impozite de stat din economia națională, nu au produs un spor de încasări care să justifice apelul la bani suplimentari față de posibilitățile bugetului.

Creșterea de la 0,66% din PIB și până la 1,88% din PIB, respectiv de la mai puțin de două procente spre șase procente din sumele aflate la dispoziția statului s-a produs, pe fondul crizei economice, într-o perioadă în care beneficiile angajate nesăbuit în perioade electorale de politicieni mai mult sau mai puțin conștienți de consecințe, au depășit cu mult ce se putea da în baza creșterii economice.

Ele au generat deficite cronice imposibil de reversat (vezi, de pildă, cele patru miliarde de euro ”gaură” la sistemul de pensii, nivel la care doar domeniul asigurărilor sociale singur acoperă aproape tot spațiul de 3% deficit permis de criteriile de la Maastricht) și în continuă expansiune.

Acum se vehiculează ideea de-a dreptul sinucigașă de a crește punctul de pensie la 45% din venitul salarial mediu brut, adică 63% din net, adică un raport de peste 70% între pensia medie netă și salariul mediu net. Ceea ce ar echivala cu un împrumut la dobânda pieței (oricare ar fi ea peste ani de zile) al generațiilor trecute plătibil de cei aflați în activitate și de generațiile viitoare.

Situația pe acest an arăta destul de bine în urmă cu aproape trei luni, conform cifrelor oficiale (mai mari ca procentaj în PIB, deoarece pe sistem european se face o consolidare cu fonduri aflate la dispoziția Executivului pentru situații neprevăzute ce pot apare în sistemul financiar). Dar se pare că tocmai acest fapt a dat idei de superoferte electorale gen Black Friday pe dos.

Explicația evoluției favorabile a plăților cu dobânzile nu constă într-un efort real de a diminua datoria din încasări ci din condițiile mai favorabile de refinanțare, prin care s-au înlocuit datorii la dobânzi mai mari cu aceleași datorii la dobânzi mai mici. Astfel de la o medie de circa 4,7% ( cam 6% la intern și 3,8% la extern) la începutul acestui an, dobânda medie a scăzut destul de abrupt undeva sub 4% ( cam 4,4% la intern și 3,6% la extern, pe total portofoliu de credite).

De ce ar fi prudent să o lăsăm mai moale cu cheltuielile

După ce s-au fript cu ciorba grecească, este foarte probabil ca investitorii să sufle și în iaurtul românesc. Adică dacă li se schimbă sentimentul față de noi dacă ne văd că suntem la fel de darnici pe banii altora, s-ar putea ca trendul descrescător al dobânzilor la care se refinanțează datoria publică să se inverseze rapid.

Mai ales la primul semn că avansul economic pierde vizibil din viteză și nu ține pasul cu cheltuielile angajate de stat. Caz în care, de la o medie în prezent de circa 3,8% a acestor dobânzi, ne putem duce înapoi în criză, când am fost nevoiți să apelăm la banii instituțiilor internaționale (observați că tot nu am adus media obligațiilor asumate până la dobânda de 3,5% cerută de FMI, în pofida supralichidității de moment de pe piețele internaționale).

Iar de 1,3% – 1,5% din PIB cheltuieli cu dobânzile ne putem duce pronto la 2,5 – 3% din PIB cost pentru aceeași datorie publică (în cazul fericit în care nu ar crește, după cum se prefigurează deja, chiar la solicitarea unor actuali și, din păcate, viitori parlamentari). Precizăm din nou, pentru cei care au fost mai puțin atenți la ciclurile economice, că limita de 3% deficit a fost fixată prentru vremuri de recesiune și nu de creștere robustă. Ea este strict LIMITATIVĂ pentru cazuri de avarie și nu INDICATIVĂ.

Toate acestea în condițiile în se livrează populației, și pe stânga și pe dreapta, textul cu relaxarea fiscală (a se citi impozite și taxe tot mai mici), care ne va duce în Guiness Book-ul european anului 2017 cu mai puțin de 26% din PIB venituri fiscale. bani de care vrem să beneficiem de servicii sociale echivalente cu cele din state care strâng de la populație sume de ordinul a 35% – 40% din PIB.