Valentin Lazea, economist șef al BNR, consideră că există patru cauze profunde, de natură sociologică, culturală, pentru care programele elaborate de autoritățile române până în prezent au eșuat: lipsa de respect pentru autorități, lipsa de solidaritatea intra și inter instituțională, desconsiderarea stimulentelor non-materiale și viziuni prevalent pe termen scurt.
”Cel mai bun program de țară pe care îl avem este PNRR-ul, că ne place, că nu ne place, că e făcut de români, parțial sau în mică parte, cu multă ecologie, cu mult IT și așa mai departe. Ăla este, pe ăla în avem, e cu bani, e stabilit, e cea mai bună ocazie să îl implementăm și asta este, că ne place, că nu ne place…
Este singurul plan rotund de țară, care are și o secțiune fiscală, are toate aceste constrângeri macroeconomice făcute.”, a afirmat Valentin Lazea luni, la Conferința CDG ”(Re)deșteptarea României: Un plan de țară, acum!”
Cele mai importante declarații:
- Am o vastă experiență de a fi lucrat în multiple planuri de țară și strategii, o experiență tristă. Începând cu 1998 când s-a făcut planul de țară, prima tentativă a României să adere la OCDE, trecând prin 2016, Strategia România competitivă și 2018-2019, Planul național de adoptare al euro.
- Aș vrea să definim ce înseamnă un plan de țară sau o strategie de țară pentru că nu e clar. Mulți zic, hai să alegem două-trei domenii, să băgăm bani în ele și ăla e planul nostru de țară. După mine, dacă e să dăm o definiție cum scrie la carte, o strategie de țară trebuie să îndeplinească cele șase puncte pe care le aveți aici:
- să aibă în vedere toți cei trei factori care contribuie la PIB-ul potențial, respectiv capital, forță de muncă, productivitate;
- să fie bugetate corespunzător toate măsurile cuprinse în acea strategie;
- să nu afecteze echilibrele macroeconomice;
- să presupună o îmbinare a celor trei politici: fiscală, monetară, de reforme structurale;
- să depășească orizontul termenului scurt, mergând spre termen mediu și lung;
- să implice un efort coordonat al tuturor ministerelor și agențiilor statului cu inițiativele sectorului privat.
- Dacă vorbim de un plan de țară în adevăratul sens al cuvântului e o întreprindere nu ușor de făcut. Fiecare putem să avem idei, dar ele trebuie coagulate într-un întreg care să fie rotund și fiecare parte să aibă legătură cu toate celelalte.
- De ce au eșuat programele de țară elaborate de autoritățile române? Primul motiv, măsuri nebugetate. În 2016, Banca Mondială a descoperit 365 de programe elaborate de autoritățile române zăcând prin diverse sertare, din care două treimi nu aveau prevăzut niciun buget. Dar există și o treime, o sută și ceva de programe, care aveau buget.
- Un al doilea motiv este contextul electoral cvasi-permanent. Dau exemplu strategiei România competitivă, elaborată în anul 2016, sub egida Guvernului și a Academiei Române, cu măsuri clar identificate și bugetate, dar rapid abandonată din cauza contextului electoral al acelui an.
- Mai mult decât atât, au existat și alte planuri de țară care pe lângă faptul că erau bugetate, nici măcar nu erau adoptate în context electoral, cum a fost Strategia națională de adoptare a monedei euro din 2018-2019, abandonată și ea foarte rapid.
- Deci există probabil și alte cauze, mai profunde, de natură sociologică, culturală, pentru care programele elaborate de autoritățile române până în prezent au eșuat.
- Cam care ar fi cauze mai profunde? Am listat patru cauze, probabil că ele sunt mai multe. O primă cauză ar fi lipsa de respect pentru autorități, lipsă generată și obiectiv și subiectiv. Obiectiv, să zicem pentru că publicul a văzut desele schimbări de priorități, imediat ce se schimbă guvernul se dau la o parte prioritățile vechi, apar altele noi sau chiar în același ciclu electoral, la prima remaniere se schimbă prioritățile. Ce e valabil azi, nu mai e valabil mâine. Asta nu poate să genereze încredere în autorități. Sau, cazul subiectiv, incompatibilitatea acestor idei sau proiecte avansate de autoritățile de la centru cu interesele locale, mai mult sau mai puțin oculte, care sunt deranjate sau au propria lor agendă și practic sabotează aceste idei venite de la centru.
- Un alt motiv pentru care cred că au eșuat aceste programe de țară: lipsa de solidaritatea intra și inter instituțională. Aici avem o litanie întreagă de probleme pentru că un plan de țară presupune să ai empatie, empatie pentru instituții cu care nu vei mai niciodată de-a face, cu zone ale țării în care probabil nu vei ajunge, empatie între gulerele albe și gulerele albastre, între transilvăneni și olteni, între tineri și bătrâni și așa mai departe. Or noi în România am pierdut această noțiune de empatie și de solidaritate. România se caracterizează prin discrepanțe colosale la nivel teritorial, printr-un coeficient Gini foarte mare, care arată inegalitatea în societate, prin venituri fiscale de numai 27% din PIB, al doilea cel mai mic nivel din Europa, care arată ce? Că nu ești dispus să contribui la punga generală, că nu ești solidar cu restul națiunii.
- Al treilea motiv foarte important, desconsiderarea stimulentelor non-materiale. Dacă un proiect nu vine cu punguța de bani atașată nu este interesant. Nimeni nu se gândește că făcându-și treaba bine și nu pentru bani face o economie de timp și de nervi pentru sine și pentru toți concetățenii săi. Occidentalii au ajuns de mult la concluzia asta, că făcându-ți tu treaba, îți economisești timpul și nervii tăi și și pe ai celorlalți care își fac treaba bine.
- Al patrulea motiv, viziunea prevalentă pe termen scurt și foarte scurt, în sensul că întotdeauna dintr-un plan de țară se iau prima dată măsurile cele mai ușoare și mai populare, iar cele mai grele și cu efect pe termen lung sunt lăsate pentru mai târziu.
- De ce au reușit parțial programele de țară elaborate pentru România de autorități străine, FMI, BM, Comisia Europeană? În primul rând, aceste autorități se bucură de mai mult respect decât autoritățile autohtone. În al doilea rând, îndeplinirea acestor programe vine la pachet cu stimulente de ordin material, vine cu punguța cu bani.
- Chiar și aceste programe se lovesc în implementare de lipsa de solidaritate din societatea românească. De exemplu, privilegiile unora în materie de neplată a impozitelor și taxelor sau privilegiile altora în primi beneficii disproporționat de mari în raport cu contribuțiile. Știm discuțiile care au loc despre reforma pensiilor. Europa condiționează banii din PNRR de această reformă. Noi suntem dispuși să punem în pericol respectivii bani.
- Și punctul patru, chiar și aceste programe făcute de instituții internaționale se lovesc de atitudinea orientată prevalent pe termen scurt în detrimentul termenului mediu și lung. Se selectează acele măsuri, ușor de făcut.
- În concluzie, la ce putem, în mod realist spera vizavi de programul de țară? Cel mai bun program de țară pe care îl avem este PNRR-ul, că ne place, că nu ne placă, că e făcut de români, parțial sau în mică parte, cu multă ecologie, cu mult IT și așa mai departe. Ăla este, pe ăla în avem, e cu bani, e stabilit, e cea mai bună ocazie să îl implementăm și asta este, că ne place, că nu ne place.
- Văd de asemeni posibile progrese punctuale, dar necoordonate făcute de unii întreprinzători români, fiecare pe nișa lui, însă fără să aibă o viziunea macroeconomică integratoare, fără să aibă neaparat viziunea impactului pe fiscalitate și pe politicile fiscale și monetare.
- Pe termen lung și foarte lung, o reformă a sistemului educațional care să promoveze alte valori decât cele promovate în ultimii 30 de ani, punând accentul pe solidaritate, pe abordarea pe termen lung, pe respectul pentru autorități, pe stimulente non-materiale.
- PNRR este singurul plan rotund de țară, care are și o secțiune fiscală, are toate aceste constrângeri macroeconomice făcute. Așa avem în fiecare lună două-trei conferințe care vorbesc fiecare despre plan de țară, dar fiecare vorbește despre un segment, un semi-segment, o activitate.
- Banii și aprobarea se dau de la Bruxelles. Ei sunt în măsură să decidă dacă se sacrifică anumite obiective.
- Cel puțin proiectul România competitivă și Strategia pentru adoptarea euro au fost cu girul Academiei făcute, rezultat în implementarea practică, zero. De ce? Din motivele de mai sus. Părerea mea este că societatea românească nu respectă astăzi autoritatea, nici a Academiei măcar și nu o respectă din cauza arătate. Cine poate să îndrepte asta pe termen lung? Sistemul educațional, dacă vrea.
- Sub egida Academiei s-au mai făcut planuri, se vor mai face, publicul românesc, cei care sunt presupuși să implementeze, pe ei îi emoționează în vreun fel că e făcut de Academie? Părerea mea e că nu.
- Empiric, legislația din România e făcută, din 90, începând cu amenzi destul de mici. Unele din ele nici măcar nu ar organ care să le urmărească și să le implementeze. Deci, din capul locului, costul de oportunitate pentru unul care încalcă legea este foarte mic. Penalitatea e mai mică decât câștigul pe care l-ar obține din încălcarea legii, pentru că legile sunt făcute cu amenzi foarte mici în România.
- Nu, băncile naționale sunt o ramură a Guvernului care au în lumea asta o sarcină precisă, să nu lase inflația să crească. Atât și nimic mai mult. Noi nu stabilim politici fiscale, de reformă structurală, nici educaționale. Noi și nicio altă bancă centrală. Este o condiție a independenței băncilor centrale cărora li s-a dat acest mandat.
Partenerii evenimentului:
