Vasile Iuga – PwC / Petrolul și gazele României: Provocări în contextul global

România a înregistrat un declin constant al producţiei de petrol şi gaze naturale în ultimii 30 de ani, pe fondul epuizării rezervelor din zăcămintele aflate în exploatare, multe dintre aceste perimetre onshore fiind în producţie de câteva zeci de ani. Declinul a fost temperat într-o anumită măsură de investiţiile făcute în ultimii 10 ani. Am asistat astfel la prăbuşirea „mitului” bogăţiei de petrol şi gaze naturale a României.

Există totuşi câteva motive de optimism. În primul rând, în materie de energie, România este printre primele trei state europene cel mai puţin dependente de importuri, cu doar 21%. Numai Danemarca şi Estonia au o situaţie mai favorabilă din acest punct de vedere, media în Uniunea Europeană fiind de peste 50%. Riscurile provin însă din dependenţa României de o singură sursă de aprovizionare cu gaz natural din import.

Apariţia tehnologiilor moderne deschide însă oportunităţi de exploatare a unor noi resurse. România trebuie să facă faţă simultan la trei provocări majore: creşterea gradului de recuperare din perimetrele mature, dezvoltarea zăcămintelor de gaze naturale offshore şi a gazelor de şist. Recentele prospecţiuni din Marea Neagră, din Dobrogea şi Moldova, au generat un anumit entuziasm cu privire la potenţialul perimetrelor gazeifere maritime de mare adâncime şi a gazului de şist. Ţara noastră nu este însă un nou El Dorado pentru producţia de petrol şi gaze. România se află într-o situaţie oarecum extremă: pe de o parte, zăcămintele onshore sunt mature, aproape epuizate, pe de altă parte, zăcămintele noi, de „frontieră”, sunt dificil de exploatat şi implică costuri ridicate.

Punerea în valoare a acestor resurse presupune investiţii masive în sectorul de explorare şi producţie. De asemenea, sunt necesare şi investiţii semnificative în infrastructura de transport. Dacă pentru ţiţei infrastructura din România este relativ bine pusă la punct, pentru gazele naturale este nevoie de investiţii considerabile, o mare parte a reţelei de transport necesitând reabilitare şi dezvoltare, inclusiv pentru preluarea producţiei din Marea Neagră, în perspectiva finalului de deceniu, când se estimează că se va trece la exploatare efectiv. Sistemul utilizat de operatorul de transport de gaze este unul manual, necesitând modernizare. Este totodată necesară finalizarea interconectării cu reţelele de gaze ale UE şi ale statelor vecine pentru diversificarea surselor de aprovizionare şi pentru eventualul export al gazelor pe piaţa UE.

Guvernul s-a angajat la continuarea procesului de privatizare a societăţilor de stat din domeniul energiei şi la liberalizarea pieţei gazelor naturale (pentru consumatorii industriali până în 2014, iar pentru cei casnici până în 2018), fapt ce va creşte atractivitatea pieţei locale de energie pentru investitori. Este posibilă în perspectivă şi o eventuală reducere a preţului final plătit de consumatori, ca urmare a creşterii producţiei de gaze din surse neconvenţionale, aşa cum s-a întâmplat în SUA, unde preţul a coborât semnificativ (115 dolari /1.000 mc).

Sunt disponibile sume consistente pentru investiţii la nivel global în sectorul upstream

Potrivit unui studiu Wood Mackenzie şi PwC, se estimează că la nivel global există resurse financiare pentru investitii in sectorul upstream de 1.800 de miliarde de dolari SUA în perioada 2011-2014. 35% dintre acestea urmează să fie făcute de guverne şi companii naţionale de petrol şi gaze, iar 65% de către investitori privaţi.

În funcţie de tipul de resurse, investiţiile se vor orienta în proporţie de 85% către zăcămintele convenţionale, exploatări offshore de mare adâncime, gaze în zăcăminte cu porozitate redusă şi gaze de şist.

În ceea ce priveşte acoperirea geografică, cele mai mari sume vor fi atrase de actorii dominanţi de pe piaţa energiei: Statele Unite, Federaţia Rusă, Canada, China şi Brazilia. La acestea se adaugă însă şi jucători mai noi şi foarte dinamici, precum Australia, Angola sau Nigeria.

În Europa, ţările cu cele mai bune perspective de a atrage investiţii în sectorul de explorare şi producţie de petrol şi gaze sunt Norvegia, Marea Britanie, Italia şi România. Între aceste ţări există însă diferenţe în ceea ce priveşte calitatea infrastructurii, riscul de ţară şi costurile finanţării, expertiza tehnică şi calitatea forţei de muncă specializate. România are potenţialul de a deveni un hub regional în SEE (export de gaze, de know-how şi firme specializate), însă se află într-o competiţie globală acerbă pentru atragerea de investiţii.

Pentru diferitele tipuri de opţiuni, deciziile investiţionale sunt influenţate de factori de risc şi profitabilitate 

Deciziile de investiţii în acest sector se fac după o analiză care ia în calcul oportunităţile rezultate din disponibilitatea diferitelor tipuri de resurse, uşurinţa accesului fizic la acestea şi potenţialul de recuperare din zăcământ, dar ţine de asemenea cont şi de 3 factori de risc: complexitatea producţiei, factori comerciali, factori politici şi fiscali.

Complexitatea producţiei este influenţată de cerinţele tehnologice ale exploatării, de competenţele operaţionale necesare şi de know-how-ul existent la nivelul fiecărei companii pentru exploatarea diferitelor tipuri de resurse.

Factorii comerciali se referă la uşurinţa accesului pe piaţă, la infrastructura de transport a petrolului şi gazelor naturale, gradul de liberalizare a pieţei de ţiţei şi gaze, dar şi la cererea existentă pe piaţă, în funcţie de aceasta devenind rentabilă exploatarea unor zăcăminte mai greu accesibile, care presupun costuri mai ridicate de foraj şi extracţie.

Riscurile politice şi fiscale se referă la stabilitatea şi transparenţa cadrului fiscal şi legislativ.

După analiza acestor factori, investitorii îşi stabilesc ţinta de profitabilitate. Spre exemplu, exploatarea perimetrelor mature din apele de mică adâncime din Golful Mexic şi Marea Nordului presupune riscuri mai scăzute (beneficiază de infrastructură energetică de calitate, cadru fiscal stabil etc.), dar şi profitabilitate mai scăzută pentru investitori, combinat cu un nivel crescut de prelevări ale statului prin taxe, impozite şi redevenţe (în paralel cu deduceri fiscale generoase pentru investiţii).

În acelaşi timp, pentru dezvoltarea spre exemplu a zăcămintelor din Africa, acolo unde factorii de risc politic şi fiscal sunt ridicaţi, infrastructura de transport este rudimentară, iar guvernele impun contracte de împărţire a producţiei, aşteptările sunt de profitabilitate mai mare.

Perspectivele sectorului de petrol şi gaze naturale din România

În România, riscurile tehnice şi geologice ale exploatărilor de petrol şi gaze naturale sunt mari şi în creştere. Provocarea majoră din perspectiva industriei locale de petrol şi gaze naturale constă în atragerea de investiţii, ţinând cont de maturitatea zăcămintelor onshore şi nevoia de a implementa tehnici de producţie noi şi mai costisitoare.

Producţia în România se realizează atât din zăcăminte onshore, cât şi din zăcăminte offshore de mică adâncime, potenţialul offshore de mare adâncime şi cel de gaze neconvenţionale urmând a fi evaluat.

În ceea ce priveşte exploatarea zăcămintelor convenţionale onshore, având în vedere gradul avansat de epuizare, dificultăţile tehnice ale creşterii gradului de recuperare sunt în creştere, la fel şi costurile de exploatare.

Perimetrele offshore din Marea Neagră au un potenţial teoretic ridicat, dar se confruntă cu provocări tehnice considerabile, iar riscurile şi costurile de foraj şi extracţie sunt ridicate (probabilitate de succes de 20%, cu costuri de peste 150 mil. USD pe sondă).

Exploatările cu gradul cel mai înalt de risc sunt cele neconvenţionale (gaz de şist). Acestea necesită o tehnologie sofisticată şi o expertiză în domeniu pe care în prezent o deţin numai marile companii energetice americane.

Riscul cel mai mare în ansamblu pentru România din perspectiva independenţei energetice ar apărea în condiţiile în care simultan producţia din câmpurile convenţionale ar scădea semnificativ (ca urmare a reducerii investiţiilor din cauza creşterii redevenţelor), producţia din perimetrele maritime noi şi câmpurile neconvenţionale nu s-ar materializa (ca urmare a nerealizării investiţiilor din motive de dezacord pe regimul fiscal sau ca rezultat al opoziţiei unei mari părţi a opiniei publice faţă de utilizarea anumitor tehnologii), iar liberalizarea preţurilor ar întârzia, în paralel cu un potenţial eşec al proiectului Nabucco (abandon complet sau o anumită decizie care să excludă România de pe traseul acestuia, cum ar fi adoptarea traseului TAP).

Independenţa energetică este parte din securitatea naţională şi are un preţ care trebuie şi merită plătit.

Aceasta deoarece costurile provenite din erodarea semnificativă a independenţei energetice ar fi mult mai mari.

Echilibrul guverne – companii

În ultimii 150 de ani, industria de petrol şi gaze a avut o puternică dimensiune strategică şi politică, iar controlul asupra acestui sector şi a resurselor a reprezentat deseori o miză importantă în confruntările dintre state, aceste confruntări escaladând uneori în conflicte militare, economice şi financiare.

Guvernele joacă un rol semnificativ în sector, nu dispun întotdeauna de bani pentru investiţii, însă au puterea de a legifera. Companiile private care investesc reprezintă în acelaşi timp un stakeholder important cu influenţă în creştere.

Există diferenţe majore între obiectivele guvernelor şi cele ale companiilor în ceea ce priveşte exploatarea zăcămintelor de petrol şi gaze. Pe de o parte, guvernele sunt interesate de maximizarea contribuţiilor fiscale agregate ale companiilor din sector şi îşi propun prelevări de taxe, impozite şi redevenţe cât mai devreme, la începutul proiectelor. Pe de altă parte, companiile sunt interesate să îşi finanţeze cu precădere investiţiile şi să facă eventuale plăţi către bugetul de stat cât mai târziu, spre sfârşitul proiectului.

În timp ce guvernele urmăresc atragerea de investiţii şi creşterea competitivităţii generale a ţării, companiile se concentrează în primul rând pe generarea unei performanţe superioare în raport cu competitorii.

În privinţa obiectivelor pe termen lung, guvernele urmăresc dezvoltarea sectorului energetic ca motor al creşterii economice generale, vizează să îşi asigure securitatea energetică şi să îşi dezvolte infrastructura, în timp ce companiile îşi propun maximizarea valorii investiţiei acţionarilor, în mod sustenabil, pe termen lung.

Când vine vorba de flexibilitate, guvernele sunt interesate de diversificarea portofoliului de resurse pentru a-şi reduce riscurile, în vreme ce companiile urmăresc să-şi păstreze agilitatea în piaţă şi capacitatea de adaptare la schimbarea condiţiilor economice.

Ceea ce se urmărea până recent era un echilibru între priorităţile guvernelor şi cele ale companiilor petroliere – o situaţie “win-win”.

Devine însă din ce în ce mai clar că în acest joc al intereselor, un rol tot mai important îl joacă societatea civilă, aceasta punând presiune atât asupra guvernelor, cât şi asupra companiilor private în chestiuni care ţin de costurile produselor energetice şi impactul de mediu al exploatărilor energetice. Din acest punct de vedere, gestionarea reputaţiei reprezintă o miză esenţială în jocul energetic actual. Exemple în acest sens: impactul negativ pe care l-a avut asupra BP accidentul din Golful Mexic, dar şi costul politic decontat de Partidul Popular spaniol după naufragiul petrolierului Prestige în noiembrie 2002.

De aceea, formula care se impune tot mai mult este una de „win-win-win” pentru toate părţile implicate.

Contribuţii fiscale agregate vs. Rată internă de profitabilitate (IRR)

În dezbaterea publică, se insistă mai ales pe nivelul redevenţelor plătite de sector. Contribuţia companiilor la buget ar trebui văzută însă în ansamblu. Luând în calcul plăţile efectuate de companii către diferitele bugete din redevenţe, accize, taxe vamale, TVA, impozit pe profit, contribuţii sociale ale angajatorului şi angajaţilor, impozit pe dividende, impozite şi taxe locale, precum şi sponsorizări şi acţiuni de responsabilitate sociale derulate, este clar că nivelul contribuţiei fiscale agregate este semnificativ mai mare decât redevenţa.

În plus, trebuie avute în vedere şi aspecte mai greu cuantificabile, dar la fel de importante. Companiile petroliere contribuie şi la asigurarea securităţii energetice, investiţiile au efect de multiplicare în economie, ajută la transferul de know-how şi au un aport considerabil la educarea forţei de muncă locale şi la imaginea ţării.

Proiectele cu risc mare necesită o IRR ridicată, guvernele acceptând de obicei pentru acestea contribuţii fiscale agregate mai reduse pentru a atrage investiţii, pentru a creşte securitatea energetică şi pentru a beneficia de avantajele cuantificabile şi necuantificabile descrise mai sus.

Analiza IRR şi a contribuţiei fiscale agregate pentru onshore într-un număr de ţări arată că, în general, odată cu creşterea riscurilor proiectelor, şi în consecinţă a IRR, scade contribuţia fiscală agregată.

Există ţări cu risc redus în ansamblu (Marea Britanie, Germania, Norvegia) în care, pe anumite tipuri de zăcăminte, investitorii cer rentabilitate mare, cu consecinţe asupra contribuţiei fiscale agregate. În multe ţări, regimurile fiscale sunt adaptate la diferitele tipuri de zăcăminte.

Este de asemenea cunoscut că modificarea abruptă şi inadecvată a cadrului de impozitare poate avea consecinţe negative majore asupra investiţiilor, aşa cum s-a constatat în Marea Britanie sau în provincia canadiană Alberta (unde, după majorarea nivelului fiscalităţii, investitorii s-au reorientat către provincia British Columbia).

În ţările sau pe proiectele cu risc redus, guvernele prelevează o parte mai mare din profiturile proiectelor. Aşa cum s-a menţionat deja, în ţările cu risc mai mare, guvernele iau o parte mai mică din profituri, pentru a stimula investiţiile.

Concluzii

Având în vedere nevoia de a stopa declinul constant al producţiei autohtone de petrol şi gaze naturale din ultimii 30 de ani, România are nevoie de investiţii substanţiale în dezvoltarea şi exploatarea rezervelor de petrol şi gaze naturale.

Apariţia tehnologiilor moderne deschide oportunităţi semnificative. În acest fel, poate creşte gradul de recuperare din zăcămintele mature, este posibilă explorarea şi ulterior, în caz de succes, exploatarea perimetrelor maritime de mare adâncime şi de mică adâncime din Marea Neagră şi a zăcămintelor de gaz de şist.

Toate acestea presupun investiţii de mari dimensiuni pe care guvernul nu şi le poate asuma singur, iar România se află însă într-o competiţie globală intensă pentru atragerea acestor investiţii.

Deciziile de investiţii sunt influenţate de factorii de risc, precum şi de rentabilitatea necesară pentru investitori. Factorii de risc includ mărimea resurselor exploatabile, complexitatea producţiei, condiţiile comerciale şi cadrul politic şi fiscal. România nu se află neapărat într-o poziţie privilegiată, riscurile tehnice şi geologice ale zăcămintelor româneşti fiind mari şi în creştere. Este necesară o atitudine realistă care să permită ţării să atragă investiţiile necesare pentru a-şi realiza potenţialul de hub energetic regional.

Proiectele cu risc mare necesită rată internă de rentabilitate (IRR) ridicată. Este nevoie de un echilibru între nevoile guvernului de venituri bugetare şi dorinţa companiilor petroliere de a-şi putea finanţa proiectele şi de a obţine un randament rezonabil al investiţiei. Prin urmare, dezvoltarea sustenabilă a acestui sector necesită o abordare echilibrată şi înţeleaptă.

Sectorul de petrol şi gaze generează creştere economică, contribuie la securitatea energetică şi asigură o gamă largă de venituri la bugetul de stat. Contribuţia fiscală agregată a companiilor din domeniu este o măsură mai potrivită, la redevenţe adăugându-se accizele, taxele vamale, TVA, impozitul pe profit, contribuţiile sociale ale angajatorului şi angajatului, impozitul pe dividende, impozitele şi taxele locale etc.

Investiţiile în sector sunt riscante, se fac pe termen lung şi au nevoie de un cadru legislativ clar, transparent, stabil şi predictibil. Este nevoie de asemenea de o comunicare echilibrată şi de un dialog profesional şi onest care să ducă la o situaţie “win-win-win” pentru toate părţile implicate – guverne, companii, societate civilă – şi care să stimuleze investiţiile.

***

Vasile Iuga este Country Managing Partner, PwC Romania