La obiect

Modificări la schemele de ajutor de stat pentru companii: guvernul relaxează condițiile pentru a lărgi baza de aplicabilitate

Ministerul Finanțelor Publice modifică schemele de ajutor de stat 807/2014 și 332/2014, în urma consultării cu mediul privat, reiese dintr-un proiect de hotărâre publicat miercuri.… Mai mult

11.09.2019

Chestiunea

Cum faci să crești salariile în an electoral: ghidul polonez

Polonia e în plină campanie electorală, iar guvernul polonez se pregătește pentru o schimbare de paradigmă, premierul Meteusz Morawiecki anunțând ”sfârșitul erei forței de muncă… Mai mult

11.09.2019

La obiect

Optimizare fiscală mondială: Luxemburg și Olanda se află pe traseele a 7 trilioane de dolari de false investiții străine directe – studiu FMI

Falsele investiții străine directe (ISD) din lume se ridică la circa 15 trilioane de dolari, iar dintre acestea aproape jumătate doar trec, de fapt, prin… Mai mult

11.09.2019

Evenimentul

Comisia von der Leyen vs. Comisia Juncker: Schimbare de echilibru în Europa

Președintele-ales al Comisiei Europene a anunțat marți noua structură a executivului european. României i-a fost atribuit, prin viitorul comisar Rovana Plumb, portofoliul de la Transporturi.… Mai mult

10.09.2019

Cronicile

Valentin Naumescu / Votul europenilor, coaliţiile liderilor şi soluţia Ursula. Ce e bine, ce e rău

de Valentin Naumescu , 5.7.2019

Puncte cheie:

  • „Pachetul de înţelegeri” rezultat din negocierile politice dure şi prelungite de la Bruxelles aduce o veste foarte bună dar şi câteva concluzii îngrijorătoare pentru perspective Uniunii Europene;
  • Vestea bună este, desigur, însăşi formarea coaliţiei tripartite proeuropene (popularii, socialiştii şi liberalii) care, reprezentând primele trei partide la nivel european şi cumulând aproximativ 60% din fotoliile Parlamentului European, este perfect îndreptăţită să guverneze Uniunea Europeană în următorii cinci ani. Dacă ar fi fost cooptaţi la vârful formulei şi Verzii, procentul de reprezentare în Parlamentul European al coaliţiei ar fi fost de 69%, deci oricum o majoritate clară, masivă, pe axa de discuţie ideologică proeuropeni-antieuropeni. Populismul naţionalist şi iliberal a fost clar înfrânt la aceste alegeri, rezultatele adversarilor valorilor europene fiind mult sub propriile aşteptări;
  • Dincolo însă de vestea bună şi de încheierea perioadei de incertitudine, tensiune şi lupte pentru funcţii şi supremaţie din spatele uşilor închise, apar inevitabil o serie de întrebări, observaţii, nuanţări şi chiar evaluări critice ale modului în care liderii europeni au soluţionat criza, în raport cu principiile enunţate public înainte de alegeri;
  • Pentru clarificarea mecanismului decizional real din UE, trebuie să înţelegem că există trei niveluri de coaliţii concentrice care trebuie realizate succesiv pentru a se putea adopta orice decizie politică importantă în cadrul Uniunii – prima este coaliţia (înţelegerea) franco-germană, aflată în centrul sau nucleul dur al oricărui proces decizional european, fără de care nimic nu se poate decide în UE şi nimic nu poate avansa spre cercurile mai largi, a doua este formarea unei mase critice în Consiliul European care reprezintă interesele statelor membre, dar bineînţeles bazată pe nucleul franco-german, iar a treia este coaliţia majoritară din Parlamentul European, formată de facţiunile politice cunoscute dar înglobând acordul masei critice coagulate în Consiliul European, legislativul de la Bruxelles fiind reprezentantul direct al intereselor cetăţenilor europeni însă profilându-se abia ca al treilea cerc decizional;
  • Ca s-o spunem direct, „soluţia Weber” nu a trecut de primul cerc (acordul franco-german), „soluţia Timmermans” a trecut de primul cerc dar nu a trecut de al doilea (nu s-a format masă critică în Consiliul European, pentru că s-au opus Italia şi ţările Grupului de la Vişegrad) iar „soluţia Ursula” a trecut de primele două cercuri şi se speră că va trece şi de al treilea, adică de votul unei majorităţi în Parlamentul European;
  • Înainte de a trece la dezvoltarea subiectului, să vedem mai întâi de la ce am pornit, care au fost/sunt ingredientele dar şi produsele secundare din care este „plămădit” pachetul de înţelegeri: 1. PPE a câştigat alegerile europarlamentare şi avea dreptul să dea preşedintele Comisiei Europene, cu condiţia să facă parte din coaliţia majoritară 2. Partidele europene semnificative au propus înainte de alegeri şapte „candidaţi de frunte” (Spitzenkandidaten), care au condus propriile liste la scrutinul din 22-26 mai, ideea fiind ca preşedinte al Comisiei Europene să fie ulterior desemnat candidatul partidului câştigător, pentru asigurarea transparenţei şi a responsabilităţii politice a partidelor europene faţă de alegători, aşa cum în alegerile naţionale din marile democraţii se ştie dinainte cine va fi premier, în funcţie de partidul câştigător 3. Preşedintele Macron nu l-a acceptat pe candidatul de frunte al PPE, Manfred Weber, drept preşedinte al Comisiei Europene, raliindu-se indirect poziţiei lui Viktor Orbán, care fusese suspendat din PPE la iniţiativa lui Weber, în ideea de a apăra valorile europene în practica politică Pentru că nici „soluţia Timmermans” nu a funcţionat (deşi fusese convenită la Osaka de Macron şi Merkel, cu susţinerea Spaniei) s-a revenit la ideea ca PPE să primească totuşi preşedinţia Comisiei Europene iar Macron a propus-o în cele din urmă pe Ursula von der Leyen, ministrul german al Apărării. 5. Întâmplarea face ca „soluţia Ursula”, care a deblocat apoi toate negocierile, să se bazeze strict pe considerente de imagine (o doamnă onorabilă de 60 de ani, medic de formaţie profesională, europeană prin datele ei personale, trilingvă, născută la Bruxelles, fiica unui politician german, Ernst Albrecht, care a fost şeful de cabinet şi apoi director general în prima Comisie Europeană, Comisia Hallstein din 1958, prima şi singura condusă de germani până în prezent), dar, culmea, nu şi pe considerente de meritocraţie politică, Ursula von der Leyen neavând performanţe strălucite la Ministerul Apărării, pe care îl conduce de şase ani, iar presa germană considerând în repetate rânduri că „Apărarea este cel mai slab minister al guvernării Merkel”;
  • Dacă soluţia Ursula nu va da roade, Macron poate fi uşor făcut responsabil pentru un eventual eşec al acestei Comisii, fiindcă a dinamitat prin jocuri de culise ceea ce în mod normal ar fi trebuit să rezulte din principiul Spitzenkandidaten şi din votul oamenilor;
  • Lipsa de reprezentare a ţărilor din estul Uniunii Europene pare să vină pe fondul unei falii Est-Vest creată în principal de populismul naţionalist greţos din ultimii cinci ani al Grupului de la Vişegrad, în special din Ungaria şi Polonia, şi de derapajul grav al guvernului României, după ianuarie 2017, pe tema independenţei justiţiei şi statului de drept. Un PSD-ist ar fi putut prelua teoretic preşedinţia Parlamentului European, dacă PSD ar fi avut pe cine propune la acest nivel şi dacă ar fi avut credibilitate europeană, fiindcă poziţia era atribuită grupului socialist iar bulgarii au fost la un pas să o obţină. Totuşi, în orice rău este şi un bine, apărând oportunitatea ca doamna Laura Codruţa Kovesi să fie numită acum prim procuror european, odată ce blocajul din timpul preşedinţiei române a Consiliului UE s-a încheiat.

 

*

Dacă Macron nu s-ar fi opus numirii lui Manfred Weber şi nu ar fi discreditat „principiul candidaţilor de frunte” dintre care urma să se aleagă preşedintele Comisiei Europene pe baza votului europenilor, probabil că negocierile postelectorale ar fi decurs uşor şi s-ar fi terminat repede, fără sentimentul că liderii UE au scos în ultimul moment „iepurele din joben”, pe care nu l-a votat nimeni dar care este impus ca soluţie de compromis.

Personal, nu văd nicio diferenţă de performanţe politice concrete între Ursula von der Leyen şi Manfred Weber. A câştigat doar Macron o apropiată la conducerea Comisiei, în timp ce relaţiile cu Weber erau reci? Prima este un ministru slab al Germaniei (cel mai slab ca rezultate, conform presei germane), în timp ce lui Weber Macron i-a reproşat lipsa de experienţă politică. Era evident de la început că PPE are dreptul să dea viitorul preşedinte al Comisiei, fiind primul partid al coaliţiei proeuropene. Bun, nici o critică, nici cealaltă, nu excludea ca von der Leyen sau Weber să se dovedească performanţi la conducerea executivului european. Nimeni nu poate şti dinainte acest lucru, şi nici contrariul, anume că nu ar fi potriviţi. Cu alte cuvinte, atât susţinerea, cât şi refuzul strict din perspectiva rezultatelor anterioare, s-ar fi bazat şi s-au bazat exclusiv pe considerente subiective şi relative. Principiul „candidatului de frunte” (spitzenkandidat) era însă singurul care putea elimina subiectivismul liderilor europeni, limitându-se la a accepta votul democratic al europenilor, pe baza unei oferte politice anunţate transparent, în prealabil.

Am explicat în punctajul de mai sus mecanismul decizional în trei trepte succesive, mecanismul celor trei cercuri concentrice din UE (trei tipuri de coaliţii esenţiale), pornind de la prima coaliţie care trebuie să îşi dea acordul pentru orice decizie politică a Uniunii (coaliţia franco-germană), urmând coaliţia masei critice de state din Consiliul European, bazată însă întotdeauna pe primordialitatea acordului franco-german, şi în fine al treilea cerc, majoritatea din Parlamentul European, care înglobează atât înţelegerea franco-germană iniţială cât şi ceea ce a convenit masa critică a şefilor de state şi de guverne din Consiliul European.

Trebuie înţeles că toate cele trei cercuri decizionale sunt la fel de importante şi niciunul nu poate reuşi fără celelalte. Totul pleacă de la înţelegerea din nucleul franco-german dar nu se poate finaliza cu succes până nu trece de cercurile al doilea şi al treilea. A se vedea eşecul „soluţiei Timmermans”, agreată în primul cerc („pachetul de la Osaka”) dar care nu a trecut de cercul al doilea, Consiliul European. La rândul său, Parlamentul European este important, fiind al treilea şi ultimul cerc decizional, având deci ultimul cuvânt de spus la numirea preşedintelui Comisiei Europene, dar neputând aproba decât ceea ce primeşte dinspre cercurile decizionale mai mici iar în final pronunţându-se doar asupra propunerii înaintate de preşedintele Consiliului European. Cu alte cuvinte, PE nu poate alege pe cine doreşte, fiind condiţionat de propunerea primită.

Acum suntem la trecerea de la cercul al doilea la cercul al treilea, ultimul. Soluţia Ursula, agreată iniţial de Macron şi Merkel (nucleul franco-german), a trecut şi de Consiliul European, urmând probabil să fie încuviinţată de o majoritate confortabilă în Parlamentul European. Ursula von der Leyen va prelua efectiv mandatul la finele lunii octombrie. Inutil să mai spunem că o eventuală respingere a „soluţiei Ursula” (foarte improbabilă însă) ar echivala cu o ruptură gravă, fără precedent, între Parlamentul European şi Consiliul European şi, evident, cu un dezastru pentru credibilitatea instituţiilor europene. Nu se va întâmpla aşa iar procedura se va încheia cu bine.

La finalul acestei epopei a negocierilor, ce ar trebui reţinut? În primul rând, că Uniunea Europeană a fost (teoretic) salvată, cel puţin pentru următorii cinci ani. Pe baza votului masiv al europenilor, s-a format până la urmă o coaliţie tripartită ferm proeuropeană, sperăm destul de solidă.

În al doilea rând, vedem că votul europenilor nu este singurul care contează la desemnarea preşedintelui Comisiei Europene (în al cărui pix stau 1500 de miliarde de Euro anual), iar interesele personale, subiectivismul, simpatiile şi idiosincraziile liderilor politici din Consiliul European îşi au (încă) rolul lor. Principial vorbind, Macron nu fusese neapărat mandatat de alegătorii francezi să îl respingă pe Manfred Weber, şi nu avem nicio garanţie că poporul francez, în numele căruia acţionează Macron, o preferă cu certitudine pe Ursula von der Leyen lui Manfred Weber sau invers. Aşa a vrut Macron. Jocul de culise şi negocierile obscure au prevalat în faţa principiului transparent al candidaţilor de frunte, care au trecut prin votul cetăţenilor europeni.

În al treilea rând, constatăm că s-a făcut pe jumătate dreptate, în sensul că PPE şi-a câştigat cu greu poziţia de preşedinte al Comisiei Europene (deşi, în etapa Osaka, Merkel cedase poziţia, la presiunile lui Macron, şi îl acceptase pe Timmermans, dar s-a lovit de împotrivire în propriul grup politic şi în Consiliul European, la întoarcerea din Japonia), dar nu aşa cum fusese promis europenilor înaintea alegerilor, ci cu un alt nume. Ursula ar putea fi foarte bună sau nu în această funcţie, vom vedea, dar oricum numele ei a apărut din afara procesului democratic direct, fiind din acest punct de vedere „iepurele din joben” de care mă temeam că va apărea, încă înainte de votul din luna mai.

În al patrulea rând, vedem că Estul nu a obţinut nimic (deşi s-a tot vorbit de principiul echilibrului geografic), la capătul unei preşedinţii române dezastruoase din punct de vedere politic (guvernul României a fost cel mai criticat executiv din toate ţările care au deţinut preşedinţia rotativă în ultimele trei decenii, existând numeroase critici publice ale Comisiei Europene, atenţionări, comunicate de presă ale ambasadelor occidentale etc. cu privire la politicile din justiţie ale puterii de la Bucureşti, chiar şi o rezoluţie critică a Parlamentului European la adresa guvernului PSD-ALDE), dar şi în urma politicilor naţionaliste şi sfidătoare ale Budapestei şi Varşoviei. Putem spera că doamna Kovesi ar avea acum şanse reale de a deveni prim procuror european.

Aşadar, cu bune şi cu mai puţin bune, criza negocierilor s-a încheiat. UE merge mai departe, condusă de trei coaliţii concentrice proeuropene, pe care le-am explicat mai sus. În fiecare moment al acestei lupte pentru putere şi supremaţie, părea că totul se poate dărâma, fie coaliţia franco-germană, fie masa critică din Consiliul European, fie majoritatea din Parlamentul European. Până la urmă, structurile de forţă politică ale Uniunii Europene au rezistat, coaliţiile au funcţionat, deciziile s-au adoptat. Ideea Europeană este încă în picioare. Macron a riscat mult anulând principiul Spitzenkandidaten, mai ales în condiţiile în care a pierdut alegerile chiar la el acasă, în Franţa, pentru că de acum înainte orice eventual eşec al „soluţiei Ursula” s-ar putea întoarce dramatic împotriva lui. Nu poţi pretinde, nici dacă eşti campionul absolut al populismului proeuropean, că eşti pentru transparenţă când tu însuţi anulezi transparenţa, că eşti super-democrat când anulezi prin jocuri de culise un principiu democratic, că eşti cu poporul când anulezi ceea ce s-a promis poporului înainte de vot şi scoţi iepuri din joben. Şi Merkel a ieşit slăbită din aceste negocieri, pentru că acum se ştie că acceptase la Osaka să cedeze la presiunile lui Macron şi să renunţe la funcţia de preşedinte al Comisiei Europene ce revenea PPE în urma votului popular, dar a fost contrată chiar în PPE şi în Consiliul European. Finalul epocii Merkel este mai aproape ca oricând, din tot felul de motive, evidente sau speculate. Pe de altă parte, popularitatea lui Macron este în scădere şi se vede că a pierdut alegerile europarlamentare în Franţa. O retragere prematură a cancelarului de la Berlin ar arunca însă în aer nu numai politica germană, dar şi perspectivele Uniunii Europene. Aşa încât avem toate motivele să râdem cu un ochi şi să plângem cu altul: UE este încă bine şi voioasă dar managementul ei politic combină periculos jumătăţi de măsură corecte cu jumătăţi de măsură ipocrite.

Mergeți în homepage ›

Publicat la data de 5.7.2019

Lăsați un comentariu


Europa

17 angajați Airbus, suspectați de „trădare a secretelor corporaţiei”

Iulian Soare

Mai mulți angajați ai companiei Airbus sunt suspectați în Germania într-un dosar ce  investighează accesul neautorizat la documente, printre care și contracte, ale armatei germane,… Mai mult

Stiri

Premierul anunță amendarea proiectului lui Eugen Teodorovici pentru taxarea pensiilor speciale

Vladimir Ionescu

Impozitarea pensiilor militare, prevăzută în proiectul ministrului Eugen Teodorovici adoptat marți, la Senat, va fi eliminată la Camera Deputaților, a anunțat joi premierul Viorica Dăncilă.… Mai mult

Stiri

România și Planul Juncker : 720 mil. euro atrase, din care 35% de Transgaz pentru BRUA

Adrian N Ionescu

  Operatorul magistralelor naționale de gaze natural, Transgaz (TGN) a obținut 34,7% din totalul finanțărilor de 720 de milioane de euro aprobate pentru România în… Mai mult

Europa

740 mil de euro din 27 mil. de articole: bunurile contrafăcute confiscate în UE în 2018

Iulian Soare

Aproape 27 de milioane de articole care încălcau drepturile de proprietate intelectuală (DPI), însumând o valoare de piață de aproximativ 740 de milioane de euro,… Mai mult

Stiri

Termenul pentru depunerea cererilor de aministie fiscală – prelungit până la 31 octombrie

Vladimir Ionescu

Termenul de depunere a notificării privind intenția de restructurare a obligațiilor bugetare în vederea beneficierii de amnistie fiscală a fost majorat cu o lună, până… Mai mult

Stiri

Avocatul Poporului atacă la CCR o modificare adusă legii exproprierii pentru utilitate publică

Vladimir Ionescu

Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituțională a României cu o excepție de neconstituționalitate referitoare la la un articol din legea adoptată în iulie pentru modificarea… Mai mult

Stiri

Viorica Dăncilă și-a depus candidatura pentru alegerile prezidențiale

Vladimir Ionescu

Premierul Viorica Dăncilă și-a depus, joi, la Biroul Electoral Central, candidatura pentru alegerile prezidențiale, social-democrații anunțând că au depus în susținerea candidatului PSD dosare conținând… Mai mult