vineri

29 martie, 2024

12 august, 2014

Întrebări şi puncte cheie:

  • Statele Unite au intrat când nu trebuia şi au ieşit tot când nu trebuia din Irak, în ambele cazuri prematur;
  • Până în 2003, Irakul era cu certitudine o dictatură (nu mai severă însă decât cea din Coreea de Nord, unde nu şi-a pus nimeni problema intervenţiei militare externe) dar era cel puţin un stat laic funcţional, cu instituţii reale, care asigurau un minim de bunăstare cetăţenilor săi. Nu avea arme de distrugere în masă şi nu adăpostea terorişti. „Terenul” trebuia deci pregătit pentru o alternativă politică la Saddam Hussein, cu ani buni înainte de intervenţia externă sau de revolta internă, probabil cu ajutorul irakienilor din diaspora;
  • După invazia americană din martie 2003, autorităţile locale nou create s-au confruntat cu problemele lipsei de experienţă politico-administrativă, ale divizării etnice şi religioase, respectiv corupţiei cvasi-generalizate a regimului improvizat, care au creat astfel o nişă de oportunitate pentru discursul radical adresat frustrărilor nerezolvate de începutul timid de pluralism politic;
  • Lumea civilizată nu a găsit încă soluţia optimă a abordării radicalismului religios din Orientul Mijlociu. Nici invazia militară, nici investiţiile, nici încercările de democratizare locală nu au produs rezultatele aşteptate de strategii occidentali;
  • Ideea că „asta este ceea ce vor arabii şi trebuie lăsaţi în pace, atâta timp cât sunt în ţările lor” este complet greşită. Nimeni nu vrea să moară executat pentru religia diferită sau nesupunerea faţă de nişte reguli absurde, ipocrite, ori să trăiască în mizerie şi umilinţă, sub teroarea bandiţilor care pretind că acţionează în numele lui Allah. Nu asta vor arabii, în marea lor majoritate. Occidentul nu poate privi indiferent tragedia acestor popoare;
  • Vocea oamenilor de rând din regiune nu se aude, populaţia este timorată de barbaria militanţilor religioşi înarmaţi. Nu există, practic, o societate civilă, ceea ce se aude este doar vocea stridentă a exceselor de orice fel, a liderilor şi a intoleranţei insolubile. Nu aceasta este însă voinţa majorităţii. Lumea islamică se vede totuşi, din păcate, în media internaţionale preponderent prin imagini şocante, sângeroase, de o violenţă extremă, inexplicabile şi inacceptabile de către opinia publică;
  • Distrugerea pe cale militară a ISIS (Statul Islamic din Irak şi Siria) a devenit acum o urgenţă a politicii internaţionale şi a Statelor Unite, după ce bandele înarmate au terorizat populaţia civilă din nordul Irakului şi ameninţă acum cu ocuparea capitalei Bagdad;
  • Criza din Irak poate fi lecturată şi ca o reflectare a războiului civil nesoluţionat din Siria, şi a tensiunii imense dintre Arabia Saudită (sunniţi) şi Iran (şiiţi), ţări între care se află Irakul;
  • O eventuală consacrare a unui statut semi-oficial al ISIS în zonă (cu pretenţii de „califat”) poate duce la retrasarea periculoasă, scăpată de sub control, a frontierelor în Orientul Mijlociu şi la destabilizarea ulterioară a altor state din regiune;
  • Poate Orientul Mijlociu însemna şi altceva decât alternanţa nefericită de dictaturi militare, haos şi islamism politic? Pot arabii zilelor noastre construi şi altceva mai bun? Cazurile Egiptului, Libiei şi Irakului ne-ar spune deocamdată că nu. Câtă vină istorică poartă oare Occidentul pentru eşecul civilizaţional al acestei mari şi complicate regiuni a lumii şi câtă responsabilitate directă revine liderilor locali?
  • Orientul Mijlociu pare, spunem cu tristeţe, o ecuaţie fără soluţii, în care singura preocupare realistă este să te duci pe un drum rău, pentru a evita unul şi mai rău.

În pofida tuturor eforturilor, speranţelor şi costurilor considerabile asumate de Occident, în special de Statele Unite, după cataclismul din 11 septembrie 2001 (multe din aceste acţiuni criticate chiar în interior), Orientul Mijlociu este încă, aşa cum uşor se poate vedea, departe de a-şi găsi pacea, echilibrul şi drumul spre dezvoltare. La rândul său, Irakul de astăzi, care se topeşte sub ura criminală a bandelor de militanţi sunniţi din nordul ţării, nu pare decât un nou episod al acestui tragic proces de destructurare (restructurare?) regională, care ia vieţile a mii de civili nevinovaţi şi care face scrum orice proiect de construcţie a unei legături sistemice, durabile şi reciproc avantajoase, a Islamului cu civilizaţia apuseană.

Încercărilor de democratizare politică (începute prin eliminarea succesivă a dictaturilor longevive din regiune, în 2011-2012, sub denumirea generică „Primăvara arabă”) nu li s-a acordat poate timpul necesar pentru a supravieţui sau, pur şi simplu, nu au avut şansa istorică de a beneficia de o perioadă mai lungă de acumulare, consolidare şi pace relativă (cum a fost cazul Occidentului în secolele XVIII-XIX), în care democratizarea să înceapă să producă rezultate pozitive în viaţa localnicilor. Fie dictaturile militare, fie haosul, fie fundamentalismul islamic vin să blocheze de fiecare dată orice demers pluralist, mai mult sau mai puţin naiv, în direcţia unei democraţii incipiente. Dezamăgirile şi eşecurile „democraţiei” se ţin lanţ, din Siria în Gaza, din Libia în Tunisia, din Afganistan în Liban, din Egipt în Irak. Nimic nu se leagă.


Acum, Irakul este pe punctul de a ceda. Insuficient consolidat democratic şi funcţional, lipsit de resurse de autoapărare, părăsit de forţele coaliţiei internaţionale (2003-2011) prea devreme, Irakul post-american a intrat în zona pericolului iminent de eşec statal, de populaţie captivă şi, practic, trădată de lumea civilizată în faţa nebuniei jihadiştilor. Am scris acum două luni un articol despre „războiul de după război şi divizarea Irak-ului post-american” (1) care rămâne valabil, cu noutatea autorizării prezidenţiale şi a începutului efectiv al celei de-a doua intervenţii militare americane, prin lovituri aeriene ţintite asupra poziţiilor ISIS din nordul Irakului. O măsură inevitabilă, dar, mă tem, insuficientă.

Situaţia localnicilor este disperată. Cine a văzut pe CNN imaginile dramatice ale salvării câtorva civili de religie Yazidi din Munţii Sinjar, cu elicopterul militar (2), şi disperarea celor care aleargă să mai prindă un loc al vieţii în elicopterul care zăboveşte doar câteva secunde la sol, înţelege despre ce este vorba. Creştinii au fugit acum o lună, totul pare pustiit în calea hoardelor de criminali sunniţi. În plus, s-a adăugat şi criza politică de la Bagdad, preşedintele Fuad Masum nominalizând un alt prim-ministru după pierderea încrederii Guvernului în Parlament. (Fostul?) premier şiit Nouri al-Maliki contestă decizia înlocuirii, pe care o consideră neconstituţională (3). Colapsul statului irakian este acum „perfect”. Fără resurse, fără autoritate, fără unitate.

Straniu este şi cât de singură a rămas America în această poveste urâtă. Chiar cu antecedentele binecunoscute ale exagerărilor tandemului Bush-Cheney din 2003, Statele Unite nu pot fi, totuşi, singurele responsabile pentru integritatea Irakului şi pentru vieţile civililor de acolo. În fond, au plecat de doi ani şi jumătate. Când preşedintele Obama a anunţat autorizarea loviturilor aeriene ţintite, Franţa şi-a făcut repede de lucru în Mali, aruncând trei bombe aiurea în deşert, ca să arate că este ocupată cu teroriştii de acolo iar Irakul nu e treaba Parisului. Bun, ulterior au revenit şi au spus că pot lua în considerare livrarea de armament luptătorilor peshmerga (kurzi) din nordul Irakului şi trupelor guvernamentale de la Bagdad, dar orice intervenţie militară este exclusă. Germania este prinsă în tensiunea conflictului din estul Ucrainei, unde intrarea Rusiei pare iminentă, şi nu are interesul sau resursele strategice ale unui al doilea front, nici măcar politico-diplomatic. Rămâne de văzut reacţia Londrei, care va fi probabil solidară cu Washington-ul, ca de fiecare dată. Se anunţă un Summit NATO contondent în Ţara Galilor.

Distrugerea ISIS este o necesitate şi o urgenţă. Indiferent de virulenţa criticilor non-intervenţioniştilor şi adepţilor anti-americanismului de pretutindeni, până şi „blânda” administraţie Obama trebuie să realizeze că preţul politic, economic şi militar al unei pasivităţi faţă de Irak-ul aflat în situaţia actuală va fi, peste câţiva ani, imens. Văd că fostul ministru de externe al lui Obama din primul mandat, Hillary Clinton, îl critică pentru pasivitatea din Siria, probabil pentru a se înţelege ce e de făcut acum în Irak. Are dreptate până în punctul în care a condus totuşi Departamentul de Stat timp de patru ani (ianuarie 2009 – ianuarie 2013), inclusiv în timpul revoltelor împotriva lui Bashar al-Assad, fără să aibă rezultate strălucite în timpul mandatului, şi în plus există suspiciunea că se dezice de Obama în pregătirea lansării propriei candidaturi în cursa prezidenţială din 2016.


Nu spun că anihilarea ISIS rezolvă problemele uriaşe ale Orientului Mijlociu, dar prăbuşirea Irakului sub asaltul jihadiştilor ar fi un semnal cumplit nu numai pentru civilii de acolo, ci şi pentru stabilitatea sistemului regional de relaţii internaţionale. Dacă Occidentul nu susţine acum Bagdadul în efortul de înfrângere a ISIS, poate o va face Iranul, pentru „a salva locurile sfinte şiite din nordul Irakului”. Iar atunci lucrurile ar deveni cu adevărat complicate.

1 http://www.contributors.ro/editorial/razboiul-de-dupa-razboi-divizarea-irakului-post-american/

2 http://edition.cnn.com/2014/08/11/world/meast/iraq-rescue-mission/index.html?hpt=hp_c1

3 http://www.bbc.com/news/world-middle-east-28735641

***

Valentin Naumescu este conferenţiar universitar doctor la facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

Articole recomandate:

Etichete: , , , ,

citește și

lasă un comentariu

Un răspuns

  1. In Irak si Libia, nu trebuia „intrat”, deoarece societatile „feudale” nu pot fi restructurate, la fel ca cele moderne capitaliste, inapoiate economic.
    O „reconstructie” economica a unei tari ca Romania, are nevoie de o generatie,pe cind la o tara feudala, teoretic acest lucru este imposibil.
    Daca Irakul sau Libia puteau fi modernizate, acest lucru presupunea mentinerea dictaturilor cunoscute, odata cu un proiect de schimbare.
    Daca SUA ar „ocupa” din nou Irakul, atunci transformarea necesara ar lua cel putin doua generatii, iar costurile ar fi uriase, sustenabile doar printr-o contributie ,”mondiala”.
    Asa ca, daca loviturile aeriene vor stopa avansul statului Islamic, este de preferat, ca sa evite ocupatia, urmind ca arabii, sa se „spele” pe cap, „unul pe altul”…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

toate comentariile

Un răspuns

  1. In Irak si Libia, nu trebuia „intrat”, deoarece societatile „feudale” nu pot fi restructurate, la fel ca cele moderne capitaliste, inapoiate economic.
    O „reconstructie” economica a unei tari ca Romania, are nevoie de o generatie,pe cind la o tara feudala, teoretic acest lucru este imposibil.
    Daca Irakul sau Libia puteau fi modernizate, acest lucru presupunea mentinerea dictaturilor cunoscute, odata cu un proiect de schimbare.
    Daca SUA ar „ocupa” din nou Irakul, atunci transformarea necesara ar lua cel putin doua generatii, iar costurile ar fi uriase, sustenabile doar printr-o contributie ,”mondiala”.
    Asa ca, daca loviturile aeriene vor stopa avansul statului Islamic, este de preferat, ca sa evite ocupatia, urmind ca arabii, sa se „spele” pe cap, „unul pe altul”…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

articole categorie

Lucrăm momentan la conferința viitoare.

Îți trimitem cele mai noi evenimente pe e-mail pe măsură ce apar: