Valentin Naumescu / Ipocrizia „Europei cu două viteze”. Începe refluxul Occidentului. Rămânem pe uscat?

Puncte cheie:

• Ceea ce se discuta de multă vreme ca posibilitate teoretică, înainte chiar de valul extinderii masive spre Est, adică aşa-zisa alternativă a „Europei cu două viteze”, se conturează astăzi tot mai pregnant ca scenariul nr. 1 privind viitorul Uniunii Europene. O confirmă însuşi preşedintele Comisiei, Jean-Claude Juncker¹, şi, în parte, cancelarul german Angela Merkel², angajată în lupta pentru obţinerea celui de-al patrulea mandat, mai precaută şi mai atentă la sensibilităţile societăţii germane;

• Conceptul, reluat acum în White Paper³-ul lui Juncker (e drept, doar ca variantă de lucru printre alte câteva scenarii, destul de puţin probabile⁴), este greșit formulat sau mai bine spus fals, deşi prinde teren în discursurile oficiale şi sugerează că ar salva unitatea blocului continental. „Europa cu două viteze” nu redă adevăratul sens al transformărilor politice, sociale şi culturale care se petrec în interiorul Uniunii Europene. Nu e o formulă sinceră. Nu de viteze este vorba, ci de protecţionism şi noi delimitări, care să menajeze frustrările vest-europenilor de după marea extindere spre Est (2004-2007, plus Croaţia în 2013), să definească şi să pună în practică o Europă concentrică, fragmentată din nou, în care săracii să nu mai vină peste bogaţi;

• Astăzi, 1 martie, Juncker lansează mult aşteptatul White Paper cu scenariile post-Brexit ale UE 27, în care venerabilul eurocrat luxemburghez încearcă, cu o politeţe depăşită de provocările dure ale prezentului, să facă o imposibilă echilibristică politică între idealul unităţii şi salvării Proiectului European, pe de o parte, şi susceptibilităţile şi rezervele tot mai mari ale naţiunilor fondatoare faţă de mult prea extinsa Uniune Europeană, pe de altă parte. Ca să fie totul şi mai confuz, Juncker lasă de înţeles că, personal, nu susţine scenariul „Europei cu două viteze”, dar, ce să-i faci?, acesta e cel care prinde cel mai bine în capitalele care contează;

• “Europa cu două viteze” va avea un nucleu de state vest-europene cu un nivel ridicat de viaţă, care vor să continuie împreună, pe baza unor afinităţi politico-economice, culturale, istorice, religioase, educaţionale etc., afinităţi care au trecut proba timpului, şi o centură periferică răsăriteană, de care aceste societăţi dezvoltate vor treptat şi discret să se protejeze. Vechii membri ar vrea să se debaraseze cumva de cei noi, fără să spună direct că regretă acceptarea celor 13 ţări postcomuniste în Clubul lor sau a chiar a Greciei în Zona Euro. Despre noii veniţi, campionii xenofobiei vest-europene (vezi Farage, Wilders sau Le Pen) spun că „au făcut mizerie” şi au dat „totul peste cap” în Uniunea Europeană cu sărăcia lor. Problema este că din ce în ce mai mulți cetățeni de rând încep să-i creadă şi să-i urmeze pe acești lideri care pescuiesc în ape tulburi;

• Începe refluxul Uniunii Europene și al Occidentului, inversul procesului istoric al extinderii. Sub Trump, Statele Unite sunt parte a acestui reflux istoric. Este foarte posibil ca schimbarea să nu fie bruscă, spectaculoasă, ci insidioasă și îmbrăcată în termeni tehnici care vor suna acceptabil. Dar trebuie să fim foarte atenți, pe organizațiile internaționale din care facem parte (UE, NATO) vom putea conta din ce în ce mai puțin în anii următori, fiind instabile și volatile. Esențiale vor redeveni relațiile bilaterale cu marile puteri occidentale, în special cu Statele Unite și Germania;

• Brexitul oferă pretextul şi oportunitatea perfectă pentru fondarea unei Uniuni Europene 2.0, în care vor spune că este, tehnic și politic, nevoie de un nou Tratat. Şi probabil că este. Va apărea curând ideea unui Tratat în care se va introduce diferenţierea a cel puţin două categorii de state membre din cele care formează în prezent Uniunea Europeană, unele mai integrate decât celelalte, primele păstrându-şi solidaritatea şi libertăţile fundamentale de acum iar faţă de cele din urmă impunându-se măsuri de delimitare şi protecţie (de exemplu, în legătură cu dreptul de rezidenţă permanentă, accesul liber la piaţa muncii, recunoașterea automată a diplomelor, moneda unică, Spaţiul Schengen revizuit, dreptul de vot al codaşilor asupra unor chestiuni care privesc politicile ţărilor din prima categorie etc.). Intrarea în cele două categorii nu va fi opțională, cum lasă se înțeleagă unii, ci bazată pe indicatori și criterii de performanță, iar rezultatul evaluării va fi cel pe care îl putem bănui de la început;

• Aniversarea, pe 25 martie, a 60 de ani de la Tratatul de la Roma, care a dat naştere Comunităţilor Europene bazate pe unificarea politicilor statelor membre (6 la vremea respectivă, 28 acum) va marca şi sfârşitul Uniunii în forma în care o ştiam, fiind tot mai clar că se pregăteşte o diferenţiere, pare-se inevitabilă, în cadrul celor 27 de state care rămân după plecarea Marii Britanii;

• Ipocrizia discursului „Europei cu două viteze” este mai mult decât evidentă, este şocantă. Bun, se poate admite că acest discurs se pliază pe o realitate incontestabilă, anume pe observaţia că, la mai bine de un deceniu de la extindere, persistă diferenţe majore de dezvoltare între Vest și Est. Oricum existau şi până acum, veţi spune, state UE non-Euro şi non-Schengen, există desigur diferenţe de tradiţii, practici şi viziune între vechile state membre şi noii veniţi, dar în esenţă tot un discurs ipocrit rămâne, pentru că ascunde intenţia reală a celor care îl promovează: protejarea şi delimitarea unui Club al adevăraţilor europeni, al celor civilizaţi și performanți, şi ridicarea unor garduri discrete dar efective, fie ele politice, economice, legislative sau administrative, pentru a contracara presupusa „influenţă nefastă” a ţărilor din Est asupra bunăstării celor din Vest;

• “Europa cu două viteze” înseamnă sfârşitul actualei Uniuni Europene şi fragmentarea ei în cel puţin două categorii de state, adică o întoarcere de facto la momentul de dinainte de 2004, când ţările postcomuniste erau considerate „asociate” la Uniunea Europeană și nu aveau drepturi depline politice, instituţionale şi decizionale. Desigur, terminologia va fi acum alta, elegant reformulată, astfel încât nici să nu ne dăm seama în prima fază că ei îşi fac o altă Uniune Europeană (2.0), mai mică şi mai uniformă ca nivel de dezvoltare, separată de Europa ex-comunistă (la care se adaugă, ce să vezi?, vorba lui Juncker, ca să arunce totul în ceaţă, „Marea Britanie şi Turcia”⁵, dar de ce nu şi Serbia, şi Albania, şi Ucraina, şi mai ştii?, peste cinci-zece ani chiar şi Rusia, ca să fie totul şi nimic în acest al doilea mare cerc european, un fel de Consiliul Europei lipsit de orice mize şi semnificaţii);

• Sper să mă înşel, dar impresia mea este că „mica Uniune Europeană” (primul cerc al integrării) va lua treptat locul actualei Uniuni Europene extinse şi va fi singura structură care va conta, iar rămânerea în cercul al doilea, care se va dilua tot mai mult, nu va însemna mare lucru. Este şi motivul pentru care Grupul de la Vişegrad respinge „Europa cu două viteze”. Ce va face România, va susţine sau nu proiectul? Speră Bucureştiul să fie acceptat în primul cerc al integrării, alături de nucleul central?;

• Ce mai puteam face noi acum, când începe marele reflux european şi occidental? Să ne limităm la a privi cum rămânem „pe uscat”, între Europa apuseană şi Rusia? Să contemplăm analitic contracţia protecţionistă a Vestului şi baricadarea naţionalistă a statelor occidentale? Să ridicăm din umeri neputincioşi şi să constatăm că falia Est-Vest a fost mai puternică decât Proiectul European Liberal, decât idealul unei Uniuni cu aceleaşi standarde şi politici pe tot teritoriul ei? Prea puţin, desigur, pentru interesele noastre. Să ne opunem acestei tendinţe? Prea mult, din păcate, pentru puterile de care dispunem. Aş propune, aşa cum am mai spus de multe ori, să punem accentul din ce în ce mai mult pe relaţiile bilaterale, căci în ultimă instanţă acestea sunt cele care contează, cele care îţi dau susținerea, poziţia şi garanţiile de securitate în sistemul internaţional. Cadrul multilateral este din ce în ce mai volatil, fie că ne referim la UE, fie la NATO. Germania va rămâne însă Germania, orice s-ar întâmpla cu Uniunea Europeană, iar Statele Unite vor rămâne prima mare putere a lumii, orice s-ar întâmpla cu NATO.

*

Coşmarul nostru de studenţi ai primei generaţii de la Studii Europene, pe la mijlocul anilor ‘90, era tocmai „Europa cu două viteze”. Povestea e de fapt veche şi unii o gândeau încă de când se punea, în stadii incipiente, problema integrării fostelor state comuniste. Profesorii germani sau francezi care veneau periodic la Cluj ne spuneau că, uite, sunt în discuţie la Bruxelles mai multe variante pentru perspectivele Uniunii Europene post-Război Rece: fie o extindere pe baza „criteriilor de la Copenhaga” (1993) şi a acquis-ului comunitar unic, în care noile democraţii din Est să fie cuprinse, în mai multe valuri, ca membri cu drepturi depline (ce bucurie!), fie o „Europă cu două viteze”, în care vor exista mai multe niveluri de integrare (ce decepţie!, ne săturasem să fim categoria a doua, parțial europeni) în care vom fi şi noi undeva pe lângă nucleul central al statelor fondatoare.

A prevalat atunci, din fericire pentru noi și regiunea noastră, prima variantă, cea maximală. O conjunctură istorică favorabilă a făcut să prindem ultimul tren al integrării, semnând la Luxembourg, în aprilie 2005, Tratatul de Aderare, cu numai o lună înainte să fie respins Tratatul Constituţional în referendumurile din Franţa şi Olanda iar atmosfera să înceapă treptat să se strice în cadrul Uniunii. De „oboseala extinderii” se vorbeşte încă de când nu se uscaseră semnăturile pe Tratatul de Aderare a României şi Bulgariei. Ca să spunem direct, au fost unii (şi nu puţini) care au regretat încă de atunci că ne-au dat drumul atât de repede înăuntru, pe motiv că eram insuficient pregătiţi sau, spus şi mai dur, că nu prea arătam a ţară europeană. Dar am avut şansă cu carul, am intrat pe finalul unei epoci faste în istoria Europei, mai degrabă din inerţie, iar uşa s-a închis imediat în urma noastră.

N-a durat mult petrecerea în comun. Zece ani de la momentul aderării noastre şi adie vântul rece al “Europei cu două viteze”. De fapt, al (re)fragmentării Europei. Ipocrizia acestui discurs venit acum, la mai mult de un deceniu de la consumarea procesului extinderii, este evidentă. Aparent, menirea acestei soluţii este salvarea unităţii Uniunii Europene. În realitate, ea salvează, sau doar încearcă să salveze, actuala generaţie politică a Europei de Vest de furia propriilor societăţi, convinse în mod greşit că lucrurile nu mai merg bine din cauza extinderii masive spre Est, cu acordarea tuturor drepturilor noilor veniţi.

„Europa cu două viteze” le dă, de fapt, dreptate euroscepticilor. Este o lașitate politică și tactică, de bună seamă, o recunoaștere a crizei de idei pentru apărarea actualei arhitecturi a Uniunii Europene, o propunere de armistițiu cu dușmanii Proiectului European.

Populismul şi naţionalismul ameninţă tot mai serios cu câştigarea poziţiilor de putere din statele Uniunii iar establishmentul s-a gândit să răspundă acestei frustrări a publicului cu o momeală eurocrată, respectiv cu promisiunea unei Europe cu două categorii de membri, în care, chipurile, să se dea posibilitatea guvernelor naţionale să aleagă ce tip de angajament european îşi doresc, „să protejeze bunăstarea şi securitatea ţărilor lor”, în conformitate cu ceea ce vrea şi poate fiecare ţară să facă. Cum adică? Ce fel de Uniune Europeană va mai fi aceasta? În mod evident, vor fi două Uniuni Europene. Virtuoşii şi incapabilii. Lucrurile nu pot funcționa așa cum, tentant, se descrie acum, în sensul că fiecare o să facă ce vrea, că va fi o Europă „à la carte”. De fapt, se vor introduce standarde și criterii de convergență pentru intrarea și pentru rămânerea în noua Uniune Europenă, cea mică. Nu vor adera la acest prim cerc toate statele membre care doresc, ci numai cele care pot, care se apropie de nivelul Germaniei și al Franței. Chiar și din cele mai vechi ar putea rămâne pe dinafară, mă îndoiesc, de exemplu, că vor mai primi Grecia în primul cerc al integrării. Va apărea, din informațiile pe care le am, și posibilitatea excluderii (suspendării) unui stat membru, care nu a existat niciodată în tratatele Uniunii. Această posibilitate ar fi un extraordinar instrument de constrângere politică a Bruxellesului asupra guvernelor naţionale, practic Uniunea Europeană 2.0, primul cerc al integrării, va funcţiona cu adevărat sub un guvern supranaţional unic, nemaifiind permise abaterile de la canonul impus de marile puteri vest-europene. „Mica UE” care va apărea va fi într-adevăr o Europă federalizată, un suprastat. Ca detaliu, merită luat în considerare de pe acum că, de exemplu, nucleul franco-german doreşte autonomizarea politico-militară de Statele Unite şi dezvoltarea unei apărări europene comune.

Dacă tot începe contracția/refluxul Occidentului, dacă tot asistăm la destructurări semnificative ale ordinii liberale, cred că este esențial să ne plasăm strategic, atât cât depinde de noi, într-o zonă care să nu rămână pe uscat, adică în afara intereselor marilor puteri din Vest, undeva între Europa și Rusia, la limita nordică a unor Balcani uitați de toată lumea. Până acum, perimetrele UE și NATO erau garanții suficiente. Eram înăuntru. De acum înainte, va trebui să gândim ecuația mai degrabă în termenii interesului bilateral reciproc, în relațiile cu Statele Unite sau Germania, de a își menține în România prezențe active, substanțiale, și mize de parteneriat pe măsura amenințărilor din noua ordine globală și europeană.

Repet, lucrurile acestea nu se vor întâmpla mâine, anul acesta sau anul viitor. Dar în maxim cinci ani, Uniunea Europeană va trebui să aibă un nou Tratat, în care vom constata că petrecerea s-a încheiat și că, totuși, unii au fost și au rămas „mai egali” decât alții. Acesta este însă cazul fericit, adică cel în care, în seara de 7 mai, Marine Le Pen nu va ajunge să conducă Franța. Căci mai sunt și alte scenarii, pe lângă care “Europa cu două viteze” ar putea părea o glumă de primăvară a lui Juncker.