Valentin Naumescu / „Fort Trump” în Polonia. Ce ar însemna pentru Flancul Estic al NATO şi pentru UE o bază americană importantă?

Puncte cheie:

• Cu ocazia vizitei preşedintelui polonez Andrzej Duda la Casa Albă, liderul american Donald Trump a anunţat că „analizează foarte serios” propunerea Poloniei de a înfiinţa pe teritoriul acestei ţări fost comuniste o bază militară americană;

• Putem presupune că este vorba despre proiectul unei baze militare a SUA de mari dimensiuni, comparabilă probabil cu cele din Germania, Italia sau Olanda, din cel puţin trei motive: în primul rând, pentru că Polonia s-a oferit, se pare, „să contribuie cu peste două miliarde de dolari”, aşa cum a declarat chiar Duda la Washington, în al doilea rând pentru că facilităţi militare americane de dimensiuni mai mici (cu statut de baze militare) există deja de mai multă vreme în Europa Centrală şi de Sud-Est și nu ar fi neapărat o noutate, inclusiv în România (Deveselu, Mihail Kogălniceanu), fără a avea însă trupe semnificative staţionate în aceste baze, și în al treilea rând pentru că mutarea trupelor americane din Vest în Est ar fi consecventă cu răcirea relațiilor dintre SUA și nucleul dur al UE (Germania-Franța-Benelux) și cu dorința cunoscută a lui Trump de a penaliza țările vest-europene care, în opinia lui, „profită de prea mult timp de securitatea furnizată din buzunarul contribuabililor americani, fără să participe financiar echitabil”;

• Deschiderea bazei din Polonia s-ar încadra, pe de altă parte, în procesul strategic şi politico-militar mai amplu de pivotare a NATO spre Flancul Estic, despre care se discută masiv după anexarea Crimeei în 2014 şi războiul secesionist din Estul Ucrainei, alimentat de Rusia. Au fost cel puţin trei Summituri ale Alianței dedicate măsurilor pentru asigurarea Flancului Estic, începând cu Ţara Galilor 2014, Varşovia 2016 şi Bruxelles 2018;

• În acest proces mult dezbătut şi comentat, trebuie totuşi spus că rezultatele substanţiale, concrete, nu au fost niciodată pe măsura aşteptărilor ţărilor central și est-europene care au aderat după 1999, poate cu un plus de concretizări în ultimii ani pentru nordul Flancului Estic (Polonia şi ţările baltice), în raport cu sudul (România, Bulgaria, Croaţia, Albania şi Muntenegru, ca să nu mai vorbim de faptul că pe Turcia se poate conta tot mai puţin), dar oricum fără să se depăşească până acum ideea trupelor rotaţionale şi a reticenţei de a înfiinţa baze permanente de mari dimensiuni;

• Anunţul de la Casa Albă, chiar şi sub această formă incertă, evazivă, prin care se încearcă mai degrabă testarea opiniei publice americane şi internaţionale şi provocarea formulării unei poziţii a Federaţiei Ruse, este de o mare importanţă pentru întreaga regiune, pentru viitorul relaţiilor bilaterale cu Rusia (trebuie avut în vedere că Polonia se învecinează de jure și de facto cu teritoriul Rusiei, pe frontiera cu exclava Kaliningrad) şi, aşa cum vom explica în cuprinsul articolului, important chiar pentru Uniunea Europeană şi pentru planurile acesteia de creare a unei politici de Apărare comune;

• Înfiinţarea primei baze militare americane de mari dimensiuni în Europa de Est ar anula, practic, faimoasa înţelegere Clinton-Elţîn din 1997¹, făcută cu o lună înaintea Summitului NATO de la Madrid, care a deschis calea extinderii Alianţei Nord-Atlantice în fostele state comuniste în 1999, înţelegere prin care SUA dădeau asigurări Rusiei că nu vor amplasa arme nucleare şi nu vor staţiona trupe semificative pe teritoriul noilor aliaţi din fosta Europă socialistă (Polonia, Cehia, Ungaria);

• Controverse privind înţelegerea din 1997 au mai existat în trecut, tot aşa cum s-a spus că, de fapt, Rusia a încălcat prima acordurile internaţionale privind statutul ţărilor ex-comuniste (inclusiv Memorandumul de la Budapesta din 1994 privind „denuclearizarea” Ucrainei), prin agresiunea asupra Ucrainei din 2014, şi ca atare SUA nu se mai simt obligate să respecte termenii înţelegerii prezidenţiale de acum 21 de ani;

• Prin înfiinţarea acestei baze, s-ar reafirma angajamentul politic şi militar decisiv al Statelor Unite pentru securitatea noilor aliaţi, rezultaţi după extinderea NATO spre Est, s-ar confirma teza unei pivotări a interesului strategic al SUA dinspre Europa de Vest spre Europa Centrală, s-ar da un semnal ferm Rusiei, că regiunea este sub protecţia SUA, şi, ca o consecinţă indirectă, s-ar da o lovitură planurilor UE de punere în practică a unei politici de Apărare Comună, atâta timp cât Polonia cel puţin, cea mai mare ţară a Europei Centrale, nu ar mai fi interesată de PESCO în domeniul Apărării şi cu atât mai puţin de integrarea militară şi financiară europeană a politicii sale de Apărare;

• Foarte probabil, dacă va fi înfiinţată, unitatea din Polonia nu ar avea, cel puţin în prima fază, statutul de bază NATO, ci de bază militară a SUA, ceea ce din perspectiva garanţiilor de securitate acordate Poloniei nu ar însemna, de fapt, nicio diferenţă;

• Nu ştim deocamdată care va fi poziţia UE faţă de planurile polono-americane precum şi faţă de o eventuală reticenţă viitoare a Varşoviei de a contribui financiar la politica de Apărare a UE. Știm însă cu certitudine că România va fi pusă în situaţia de a cere la rândul ei, mai energic și mai convingător, din partea NATO și SUA, măsuri militare relevante, comparabile ca anvergură cu cele din Polonia, destinate și pentru securitatea sudului Flancului Estic, care ar rămâne în mod evident, din perspectiva resurselor efective angajate pentru garantarea securității, în urma subregiunii nordice a acestei zone de periferie a NATO, atât de sensibilă și de expusă riscurilor de-a lungul istoriei. Trebuie să fim realişti şi să recunoaştem că, după atâţia ani de discuţii, nu s-a realizat mare lucru în ceea ce priveşte securitatea sudului Flancului Estic, inclusiv a regiunii Mării Negre, deşi Bucureştiul a insistat politic, prin vocea ultimilor doi preşedinţi, asupra importanţei acestei zone.

*

Anunțul de la Casa Albă, chiar stând sub semnul unei propuneri, nu al unei certitudini, marchează trecerea unei borne istorice importante pentru fosta „Europă de Est”, regiune numită astăzi, prin glisarea geopolitică a Occidentului spre Est, din ultimii aproximativ 30 de ani, Europa Centrală.

Vorbind despre posibilitatea înființării unei mari baze militare a Statelor Unite pe teritoriul Poloniei, președinții Trump și Duda au anulat, practic, și ultima rămășiță a înțelegerilor americano-sovietice care au făcut parte din pachetul infam de împărțire a Europei, în 1945. Căci înțelegerea Clinton-Elțin din 1997 nu era decât o prelungire cosmetizată, la peste o jumătate de secol distanță, a vechiului acord al aliaților pentru delimitarea sferelor de influență de pe continent, de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Separat de planul regional, anunțarea unei posibile baze militare în Polonia este și o săgeată tactică trasă spre Rusia lui Putin, în dosarul mult mai complicat al relațiilor bilaterale dintre cele două Mari Puteri. O nouă temă de presiune a diplomației americane asupra Rusiei, care se vede obligată să pregătească încă o strategie de combatere și denigrare a prezenței SUA în zonă sau să contrapună, la rândul ei, alte teme și mișcări supriză, în alte dosare complicate din politica internațională (Siria, Coreea de Nord, Turcia și Orientul Mijlociu etc.), pentru echilibrarea imaginară a balanței de putere, vechea obsesie a lui Putin, tributară Războiului Rece.

Sigur, nu neagă nimeni că Polonia este portdrapelul întregii regiuni, țara cea mai mare, care cumulează cele mai multe trăsături reprezentative și simbolice pentru dramele și evoluțiile națiunilor est-europene din ultimul secol, prinse în mecanica dură și cinică a relațiilor dintre Germania și Rusia. Implicarea Americii în Polonia este de bun augur, atâta timp cât această angajare nu anticipează viitoare demersuri ostile politicilor comune ale Uniunii Europene, cât nu vizează adâncirea unei falii Est-Vest reapărute surprinzător în ultimii ani și cât efectele benefice ale acestei prezențe se vor răsfrânge asupra întregii regiuni.

Așa cum am arătat în punctajul inițial, avem motive să credem că baza militară americană din Polonia se va înființa, în anii următori. Putem presupune că va fi localizată undeva în estul Poloniei, nu departe de frontiera cu Ucraina (care tocmai a denunţat Tratatul de prietenie şi colaborare cu Federaţia Rusă), sau în nord, la Marea Baltică, deşi apropierea de Kaliningrad ar putea fi considerată de Moscova drept ostentativă. Propunerea Poloniei se va concretiza în cele din urmă, chiar dacă nu o vom vedea curând la dimensiunile și funcționalitatea bazelor din vestul Europei. „Fort Trump”, așa cum a sugerat Duda că se va numi baza SUA din Polonia, mângâind orgoliul binecunoscut al președintelui american, va deveni, probabil, realitate, până la sfârșitul mandatului lui Donald Trump, chiar dacă până în ianuarie 2021 nu ne așteptăm să fie mai mult decât o decizie politică, un acord semnat, eventual o primă finanțare aprobată de Congres și o simbolică aruncare a primului cancioc de mortar la baza primului zid. Dar toate au un început.

Dacă prin aceasta președintele Trump va urmări o sfidare și o slăbire a rolului Uniunii Europene în Polonia și în Europa Centrală, deocamdată nu știm. Dar, făcând abstracție de aceste conotații inevitabile în contextul actual, cu atât mai mult cu cât s-au întâlnit doi președinți exponenți ai valului populist conservator (ambii cu poziții explicite anti-UE), propunerea ca atare de întărire a prezenței militare americane pe Flancul Estic al NATO este binevenită. România nu poate decât să salute un asemenea proiect. Pe de altă parte, Bucureștiul va reflecta cu siguranță la modalități de creștere concretă a prezenței strategice a Statelor Unite pe teritoriul țării (nu numai militare), iar proiectele discutate recent în cadrul Summitului Inițiativei celor Trei Mări, în domeniile energetic, de transport și digital, pot constitui, cel puțin în parte, o bună bază de pornire pentru readucerea interesului american în zonă. Dar și pentru calmarea, fie și parțială, a îngrijorărilor crescânde ale românilor privind creșterea influenței Rusiei în zona în care ne aflăm.