Valentin Naumescu / Brexit, Frexit, Grexit, Nexit. Mai poate fi oprită dezintegrarea europeană?

Puncte cheie:

• Geert Wilders şi Partidul Libertăţii din Olanda (PVV), de extremă dreapta, vor câştiga alegerile generale din 15 martie a.c. (greu de crezut că avansul lor, altminteri în creştere, mai poate fi anulat) şi, dacă vor avea majoritatea absolută să formeze guvernul, lucru posibil cu ajutorul centriştilor, vor organiza un referendum de ieşire a Olandei din Uniunea Europeană – „Nexit”¹, cu şanse reale de reuşită (a se vedea respingerea cinică, în referendumul din aprilie anul trecut, a Tratatului de Asociere UE-Ucraina, pe o temă relativ minoră legată de UE, care nu afecta nicidecum viaţa olandezilor, dar care a fost percepută de votanţi ca pe o bună ocazie de a-şi spune părerea despre Uniunea Europeană);

• Nu numai perspectiva Nexit-ului, dar şi Frexit-ul sau Grexit-ul (re)încep să facă valuri în Europa. Marine Le Pen şi Frontul Naţional în Franţa², cu mari şanse la intrarea în turul al doilea al prezidenţialelor din primăvară, respectiv Alexis Tsipras, Syriza şi Uniunea Patronatului din Industrie în Grecia³, agită în 2017, din motive diferite, spiritul unei ieşiri a ţărilor lor de sub „povara” Uniunii Europene, vânzându-le conaţionalilor iluzia că toate greutăţile şi problemele lor ar înceta dacă ar dispărea transferul parţial de suveranitate către instituţiile de la Bruxelles;

• Culmea este că şi în categoria marilor beneficiari ai Uniunii Europene, ai marilor răsfăţaţi ai fondurilor europene din ultimii 30-35 de ani, ai celor mai puţin performanţi membri ai Clubului, există unii care se cred nedreptăţiţi, fiind suficient să observăm cum tocmai grecii (!) cred, în proporţie de 53%, că au greşit când au aderat la euro şi ar fi acum tentaţi de ideea Grexitului⁴. Ar fi vrut probabil să rămână în continuare necontrolaţi cu drahma lor, ca în anii ‘80-‘90, dar să primească pe mai departe saci de bani de la Bruxelles şi, dacă se poate, să nici nu-şi fiscalizeze veniturile;

• Naţiunea şi statul naţional sunt idei politice simple, mult mai uşor de promovat publicului alegător decât raţiunea de a fi a Uniunii Europene, mai ales atunci când pare că „Uniunea Europeană nu are ce să ne mai dea” (cazul contributorilor neţi la bugetul UE), ba mai mult, prin însăşi filozofia existenţei ei (desfiinţarea frontierelor interne, libertatea de mişcare, solidaritatea statelor şi naţiunilor membre, bugetul constituit după puterile fiecăruia, fondurile structurale dirijate către cei cu nevoi mai mari) a ajuns să pară că atentează la bunăstarea statelor şi naţiunilor cele mai bogate, „doar” pentru a primi, dezvolta sau ajuta pe cei mai ghinionişti sau mai puţin capabili;

• Ultrasimplificând discuţia, se vede că 70 de ani de integrare nu au reuşit să şteargă clivajul între statul naţional „democratic” şi Uniunea Europeană „elitistă”, între ideea că statul naţional este constructul de bază, ideal, suficient vieţii oamenilor atâta timp cât se bazează pe votul lor (asumpţie falsă, în opinia mea, căci votul e necesar dar nu suficient pentru ca lucrurile să meargă în direcţia corectă), idee artificial opusă unei Uniuni Europene construită, ce-i drept, de sus în jos, pe baza viziunii politice a unor elite care au încercat să schimbe cursul conflictual al istoriei continentului, creând însă un Proiect care nu a scăpat nici până astăzi de eticheta „deficitului democratic”;

• Acesta este motivul pentru care, în situaţii de criză, cei care îşi doresc cel mai tare şi mai „pe scurtătură” puterea fac apel la naţiune şi la statul naţional şi se dezic de Uniunea Europeană, un mecanism altminteri facil, la îndemâna mediocrităţii de emisie şi de recepţie din viaţa politică de pretutindeni, prin care se identifică un vinovat al înrăutăţirii lucrurilor şi, fără să se lucreze prea mult pe cifre şi soluţii, se lasă a se înţelege că recâştigarea deplinei suveranităţi a statului naţional şi măsurile protecţioniste îi vor feri pe oameni de criză, de imigranţi, de şomaj, de război, de boli, de terorism, de poluare etc.;

• Este pe cale să devină „la modă” să ceri referendum pentru ieşirea sau rămânerea în Uniunea Europeană, după succesul aparent al taberei pro-Brexit, deşi instrumentul referendumului, mai ales pe o temă intens speculată şi insuficient explicată, are toate şansele să se transforme într-o unealtă pentru sinucigaşi politici şi incendiatori de carieră, dar şi, din păcate, pentru distrugerea certă, „democratică”, a Uniunii Europene. Inclusiv din această perspectivă supranaţională, ca şi din altele, se pare că paradigma democratică, intrată pe mâna pescuitorilor în ape tulburi, tinde să îşi atingă limitele;

• Uniunea nu va rezista referendumurilor, dacă se intră pe această pantă nocivă şi iluzorie. Poporul este astfel chemat să se pronunţe pe o chestiune emoţională în care este nevoie, de fapt, de responsabilitatea politică a celor deja aleşi, de soluţiile lor concrete, ei fiind, în fond, cei care dispun de toate detaliile şi informaţiile legate de consecinţele dezintegrării Uniunii Europene. Aşa cum s-a văzut ulterior în cazul Brexitului, mulţi nu ştiau exact pentru ce votează sau mizau pe schimbări şi beneficii economico-sociale iluzorii, „retrase” a doua zi după referendum chiar de liderii opţiunii de ieşire.

*

Brexitul, Frexitul, Grexitul şi Nexitul, şi câte or mai fi fiind în mintea unora, afirmate sau în pregătire, fac partea în mod evident din aceeaşi categorie politică şi culturală, din aceeşi tristă, naivă resurecţie naţionalistă. Contrarevoluţia paradigmei naţionale, protecţioniste şi identitare, în faţa celei europene, liberale şi integratoare, prima întărită de forţa votului primar, la firul ierbii (în timp ce „votul european” e prea sus şi prea abstract, în Consiliul European, în Comisie sau în Parlamentul European), îndreaptă lucrurile spre o inevitabilă întoarcere în istoria conflictuală a continentului nostru.

Ciudat cum niciun alt concept de mobilizare a maselor în afara celui naţional/etnic nu a reuşit să prindă mai bine rădăcini în culturile din Europa, deşi în ultimii 200 de ani, de la războaiele napoleoniene încoace, marea majoritate a conflictelor armate au avut la bază tocmai „considerente legate de interesele naţionale” sau varianta lor rudimentară, identitatea etnică. Nici confruntările religioase (cândva dominante, în Europa premodernă), nici cele ideologice, rasiale, sociale sau economice nu au fost mai intense, mai sângeroase şi mai devastatoare în epoca modernă, decât cele pe baze naţionale. Nu există formă de identificare colectivă care să fi provocat în Europa pasiuni mai mari şi să descarce energii mai puternice, reale sau ipocrite, decât „idealul naţional”, exprimat în diferitele sale versiuni şi platforme politice. Oricât s-au străduit intelectualii şi oamenii de stat ai generaţiilor de după 1945 să creeze o identitate europeană funcţională, strădaniile lor s-au lovit de zidurile principiului naţionalităţilor şi al statelor suverane, iar culturile şi interesele politice prevalente au rămas de esenţă naţională. Ideea naţionalismului, în sine, nu ar fi produce probabil nimănui nicio daună dacă ar fi vorba de comunităţi aflate pe insule izolate, dar suntem conştienţi că în Europa naţionalismele ajung întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, să se ciocnească, statele şi naţiunile având tentaţia să intre în competiţie pentru putere unele cu altele.

Tiparul destrămării ţesutului liberal al ordinii globale, despre care se scrie atât de mult în această perioadă, se reproduce, la scară mai mică, şi în Europa. Am început, ca un vapor uriaş care întoarce în larg, mişcarea de rotaţie, de revenire la tentaţia politicilor identitare, conservatoare, protecţioniste, autoritariste, revanşarde, emoţionale. Începem să navigăm cu frenezie în direcţia opusă integrării, toleranţei şi libertăţilor, spre aisbergurile naţionalismelor dormante în ultima jumătate de secol.

Nu ştim astăzi dacă Uniunea Europeană va trece cu bine peste crucialul an 2017. Alegerile din Olanda, Franţa şi Germania vor fi tot atâtea „teste de stres” pentru supravieţuirea Proiectului European, proiect în care tot mai puţini rămân să creadă. Undeva s-a greşit. Poate abstractizarea şi tehnicizarea în exces a Uniunii Europene, care a ajuns o colecţie imensă şi ternă de regulamente dar şi-a pierdut ideea/emoţia politică la nivelul cetăţenilor de rând, poate eurocraţia cu salariile şi privilegiile ei aproape indecente, tot mai alienată şi ruptă de realităţile de la firul ierbii, poate tocmai dispariţia distincţiei Vest-Est care dădea motivaţia vest-europenilor şi sentimentul reuşitei colective prin comparaţie cu jumătatea comunistă a continentului, poate ideea că Uniunea Europeană înseamnă acum doar venirea unora mai săraci peste liniştea şi bunăstarea occidentală, poate falsa convingere că nu mai există nicio ameninţare la adresa păcii în Europa, poate din alte motive, care ne scapă acum.

La sfârşitul acestui an vom şti mai clar dacă direcţia pe care mergem ne duce sau nu la o inevitabilă dezintegrare europeană sau dacă mai avem speranţe să ieşim din ceaţa în care a intrat, din nou, Europa. Acesta este un an al cristalizării tendinţelor şi perspectivelor politice pe continent, într-un sens sau în celălalt. De la relaţia Statele Unite-Uniunea Europeană la soliditatea NATO (încurajatoare prestaţiile la audierile din Congres ale viitorilor secretari-cheie pentru opţiunea externă a Americii, cel de Stat şi mai ales cel al Apărării), de la discuţiile Trump-Putin şi deznodământul Brexitului până la clarificarea direcţiei guvernării la Paris şi la Berlin, şi nu în ultimul rând poziţionările şi prestaţia României, deopotrivă internă şi externă, toate ne vor da indicii esenţiale în 2017 despre cum ne va fi viaţa în anii următori şi ne vor ajuta să înţelegem cum vor arăta Europa şi lumea în care vom trăi, cel puţin pe durata unui nou ciclu politic.