Valentin Naumescu / A cedat Rusia în Ucraina? Să credem în noul chip al Matrioşkăi?

De câteva zile, televiziunile şi agenţiile de ştiri internaţionale anunţă insistent „victoria tactică importantă” a trupelor guvernamentale ucrainene asupra separatiştilor rusofoni de la Slaviansk.

După semnarea Acordului de Asociere a Ucrainei la Uniunea Europeană, pe 27 iunie, preşedintele recent ales Petro Poroşenko „decontează” astfel primul succes (real sau nu, vom vedea curând) pe linia restaurării autorităţii statale a noului regim de la Kiev, un succes de etapă, binevenit pe plan politic intern dar mai ales pentru credibilitatea internaţională a Ucrainei. Circa 20 de camioane şi autobuze cu militanţi pro-ruşi au fost văzute weekendul trecut părăsind oraşul şi repliindu-se spre Doneţk, principalul centru industrial şi economic din estul secesionist al ţării.

Steagul galben-albastru flutură din nou la Slaviansk, un oraş de circa 120.000 de locuitori, populat în majoritate de etnici ruşi, care a fost timp de peste trei luni scena unor confruntări militare intens mediatizate, încheiate (temporar cel puţin), spun surse neconfirmate oficial, cu aproximativ două sute de victime în total, de ambele părţi.

În principiu, restabilirea controlului (măcar a celui militar, dacă până la cel administrativ sau economic mai este destul de mult) ar trebui să fie o veste bună pentru Ucraina şi pentru Estul Europei în general. Putin nu a intervenit deschis la Slaviansk (deşi există cvasi-certitudinea unor trupe speciale ruse, sub acoperire, care au luptat în zonă), a cerut public Parlamentului de la Moscova anularea autorizaţiei de intervenţie militară în Ucraina, a declarat că este susţinătorul unei soluţii paşnice, a dialogului între părţi, părând mai degrabă interesat de negocierea preţului gazului livrat Ucrainei, de recuperarea datoriei către Gazprom şi de continuarea afacerilor cu partenerii comerciali vest-europeni decât de refacerea URSS sau de Testamentul lui Petru cel Mare. Dar, ce-i drept, dintr-o Matrioşka iese alta, şi apoi alta, iar misterul Rusiei este inepuizabil, nu ştii niciodată când se termină povestea…

Sunt comentatori şi analişti tentaţi să creadă că punctul critic al tensiunilor fost depăşit. Inclusiv Preşedintele Poroşenko se arată încrezător că victoria de la Slaviansk (urmată imediat de încă un succes la Kramatorsk) se va dovedi un „punct de inflexiune” în dinamica revoltelor populaţiei rusofone. Cu alte cuvinte, pare să se profileze ideea că Rusia a renunţat la lupta pentru destructurarea Ucrainei şi o va lăsa să evolueze, liberă, spre Vest. Două oraşe au fost eliberate de bandele de separatişti. Optimismul revine treptat în mult încercata ţară est-europeană.

Şi totuşi, v-aş propune să nu ne grăbim în a concluziona că Ucraina e salvată definitiv, că aparţine lumii occidentale şi s-a desprins pentru totdeauna de pe orbita de interese strategice a Rusiei vecine. Complicata poveste regională începută în martie cu anexarea fulgerătoare a Crimeei (sau mai înainte, cu Revoluţia Euro Maidanului?, sau mai înainte, cu Summitul de la Vilnius?, sau mai înainte…?) e departe de a se fi încheiat prin recucerirea Slavianskului de către ucraineni. Mai sunt multe bătălii de purtat şi multe obstacole de trecut, unele interne, altele externe, pentru ca regimului pro-european de la Kiev să îi fie acordat cel puţin statutul de candidat la integrare. Temerea mea este că, printr-o negociere abilă şi tenace, Moscova ar putea obţine de la Berlin şi Paris garanţia că Estul Europei nu va fi prea curând integrat în Uniunea Europeană şi în NATO, indiferent de poziţia Statelor Unite.

Rusia poate interpreta cu uşurinţă partituri tactice multiple, foarte diferite una de alta, înşelătoare, combinând dezinvolt abordările ameninţătoare, de tip hard-line, cu stilistica soft, „constructivă”, pseudo-occidentală, bazată pe tehnica dialogului interminabil şi a negocierilor tergiversate, din care oricum nimeni în istorie nu i-a putut „smulge” nimic concret. Alain Besançon descrie magistral tradiţia şi tehnica minciunii în regimurile ruseşti succesive, ca şi iluziile Franţei în relaţia cu Imperiul de la Răsărit, în cartea sa din 2012, Sfânta Rusie.

Moscova schimbă aşadar din nou jocul, chiar în această perioadă. Să privim deci spre semnele, mai mici sau mai mari, care ni se arată. Toate vorbesc de o schimbare a tacticii şi stilisticii politice a Rusiei, însă în interiorul aceleiaşi mari strategii de menţinere a sferei de influenţă (ruşii spun „balanţa de putere”, alintându-se cu un termen al şcolii realiste) în zona tampon care-i desparte de sistemul occidental. Toate semnele care urmează mai jos, unele minore, altele semnificative, sugerează decizia Kremlinului de renunţa (pentru cât timp?) la masca urâtă de invadator, de şantajist, de brută a continentului, şi de a juca în etapa următoare pe cartea pragmatic-economică. Una la fel de cinică şi de periculoasă, în fond, pentru Ucraina şi pentru restul ţărilor din Estul Europei, dar care mimează cel puţin instrumentele democraţiei şi economiei de piaţă. Nu pe cea militară, războinică, intervenţionistă şi fundamentalist ortodoxă pe care o propunea până nu demult grupul conservator Armată-Biserică-Intelighentia misionaristă, care n-a făcut decât să resuscite solidaritatea apuseană, să readucă America în Europa Centrală şi să renască ostilitatea cvasi-generală la adresa Rusiei. Deci, care ar fi indiciile şi elementele noii abordări?

1- Dughin, considerat multă vreme ideologul Kremlinului, a fost dat afară de la Universitatea de Stat din Moscova. Pare să nu mai fie în graţiile puterii. Putin este, totuşi, mai inteligent şi mai realist decât „noul Rasputin” al Rusiei postcomuniste, chiar dacă a citit probabil mai puţin decât acesta. Crede în neo-imperialismul euro-asiatic, în misticismele şi ortodoxia misionaristă a celei de-a „treia Rome” atât cât are nevoie un vechi ofiţer KGB să creadă în ceva care poate aduce influenţă, voturi, putere şi valută. Dincolo de asta, corul bărboşilor cu cruci mari şi sutane negre îl plictiseşte negreşit, aşa cum îl plictisea mitul supremaţiei ortodoxiei ruse şi atunci când servea, ca spion în Germania, regimul comunist;

2- Amatorul de voiaje politico-diplomatice cu bombardierul Tu-160, „dulăul” Rogozin, prietenul nostru, este ţinut mai nou la bază, sub strictă supraveghere şi în evidentă discreţie politică, dar şi cu plăcuţa avertizoare pentru est-europeni „Atenţie! Câine Rău!”;

3- Versiunea mai cu ştaif a Moscovei, premierul Medvedev prevesteşte o gravă criză a gazului în Europa, la toamnă, dacă Ucraina nu îşi plăteşte datoriile (pe vice-premierul Rogozin nu l-ar fi crezut nimeni sau, mai rău, exista riscul să intre din nou în polemici ridicole „de pahar” cu vreun lider din regiune, cu nervii la pământ);

4- Republica Moldova este invitată politicos la negocieri la Moscova, în urma asocierii cu Uniunea Europeană (un fel de „Să nu ziceţi că nu v-am avertizat!”);

5- Rusia începe să anunţe, din senin, tot felul de interdicţii la importul de produse alimentare şi non-alimentare din Estul Europei, care pot ruina pe termen mediu agricultura şi economia acestor state dependente de piaţa rusească (apoi le poate cumpăra facilităţile de producţie la preţuri de nimic, direct sau prin intermediari);

6- Germania şi Franţa fac în continuare afaceri mari cu Rusia. Legăturile nu pot fi rupte aşa uşor şi, oricum, nimeni nu ar fi dispus să plătească preţul unor eventuale sancţiuni economice reale (nu mimate ca în prezent) în relaţia comercială Uniunea Europeană-Rusia.

Cel mai probabil, Preşedintele Putin doreşte să-şi amelioreze credibilitatea internaţională şi relaţia politică deterioarată în primăvară cu franco-germanii, pentru a salva interesele economice ale Rusiei şi prezenţa activă a acesteia în Europa. Opţiunea militară va rămâne pe planul al doilea, după ce le-a arătat practic europenilor că oricând poate trece peste normele dreptului internaţional şi nimeni nu-l poate opri. „Pisica” a fost arătată, acum poate trece la afaceri profitabile.

Interesul normalizării relaţiilor pare, de altfel, reciproc. Şi Putin, şi Merkel, şi Hollande ştiu cum trebuie condus jocul mai departe pentru a evita scandalizarea opiniei publice occidentale. Prin salvarea aparenţelor. Iar tancurile sunt primele care trebuie să dispară din ochii cetăţeanului de rând occidental, pentru a-l convinge că totul a revenit la normal. Pe băcanul din Grenoble, anticarul din Utrecht sau brutarul din Münster (ca să nu mai vorbim de marile companii din capitale) nu-i interesează aspiraţiile de aderare ale Ucrainei sau Republicii Moldova, dimpotrivă, au sentimentul că Estul sărac le va împovăra nota de plată şi le va reduce şi mai mult standardul de viaţă, tot aşa cum au impresia că s-a întâmplat în ultimii zece ani datorită Poloniei, României sau Bulgariei. Pe aceştia de mai sus îi deranjează doar imaginea tancurilor care invadează teritoriul altor state, căci tancurile şi bombardierele le readuc în memorie spectrul războiului care se extinde şi al afectării confortului burghez care dă atâta farmec Europei. Dacă soldaţii au dispărut însă din raza lor vizuală şi li s-a dat oficial vestea că nu se mai trage, s-au liniştit şi se pot întoarce relaxaţi la micile sau marile lor afaceri. Restul nu îi mai interesează. Se pare că Putin a înţeles, în ceasul al doisprezecelea, acest lucru şi caută să-şi apropie marile puteri vest-europene, în special Germania şi Franţa. Dar asta nu înseamnă că doctrina lui faţă de Estul Europei s-a schimbat. Ceea ce se schimbă acum sunt doar tactica şi stilistica abordării aceleiaşi vechi strategii, ostile aderării statelor est-europene la NATO şi la Uniunea Europeană.

Probabil că separatiştii rusofoni vor mai continua un timp să opună rezistenţă guvernului ucrainean, la Doneţk sau în alte oraşe din estul ţării. Oameni vor mai muri din păcate şi în săptămânile sau lunile următoare, militari şi rebeli, însă ştirile despre evenimentele de acolo vor fi tot mai puţine, apoi luptele se vor stinge de la sine. Dar Rusia nu va invada Ucraina şi se va strădui să arate Occidentului că nu are niciun amestec în înarmarea rebelilor şi întreţinerea tensiunii, pentru a nu-i trezi pe micii burghezi Hans şi Pierre din liniştea lor confortabilă şi a le permite lui Merkel şi Hollande să facă mai departe afaceri strategice cu atractiva Rusie, sau să ceară Washingtonului socoteală pentru spionajul american din Europa.

Occidentul european va reprimi, într-un an – maxim doi, regimul de la Moscova la masa discuţiilor din prima ligă a puterilor lumii. Iar Kievul şi Chişinăul nu vor trece de stadiul de membri asociaţi ai Uniunii Europene sau cel mult de candidaţi la integrare, adică o extensie a pieţei occidentale, fără niciun fel de garanţii de securitate, politico-militare, de dezvoltare regională sau economico-sociale. Pe acelaşi mic spaţiu tampon va activa economic liber şi Rusia, în cadrul CSI. Ciudata dublă apartenenţă nu produce nicio supărare pentru vest-europeni sau pentru ruşi (şi nici pentru premierul Leancă, înţelegem), atâta timp cât franco-germanii şi ruşii vor împărţi piaţa corect iar ucrainenii şi moldovenii se vor scălda mai departe în două ape, adică exact aşa cum vrea, pe fond, Moscova.

În esenţă, ceea ce Putin doreşte acum este păstrarea controlului asupra Estului Europei printr-o relaţie normalizată cu Germania şi Franţa, nicidecum părând că se opune acestora, ci arătând că „lucrează împreună cu Uniunea Europeană”. Doreşte acum şi încheierea Războiului Rece pe care l-a declanşat la sfârşitul anului trecut (înaintea Summitului de la Vilnius), cel puţin cu componenta europeană a Occidentului, dacă nu şi cu Statele Unite, care vor rămâne rezervate faţă de Rusia multă vreme de acum înainte.

Europa nu va întoarce însă spatele niciodată, complet, Rusiei. Este deja captivă jocului de măşti al Moscovei şi ţesăturii de interese creată în ultimii 20 de ani. Putin va rămâne desigur cu Crimeea câştigată, cu o Ucraină vecină slabă economic şi vulnerabilă ca structură societală, dependentă de gazul rusesc, pe care o poate abuza oricând. Cu o Republică Moldova bucuroasă să facă afaceri deopotrivă în Spaţiul de Liber Schimb al Uniunii Europene şi în Comunitatea Statelor Independente (succesoarea URSS), numai să nu facă unirea cu România, în schimb cu ameninţarea activării detonatorului Transnistriei şi Găgăuziei atunci când elanul pro-european al Chişinăului va fi devenit prea mare. Cu un Belarus al cărui preşedinte vrea să lupte şi să se apere „împreună cu Rusia” (dar nu ştie exact împotriva cui?!), în fine, cu o Germanie şi o Franţă mult prea preocupate de propriile lor probleme şi dornice să profite de mărimea şi generozitatea pieţei ruseşti.

La rândul ei, Rusia pătrunde tot mai mult, prin participarea la privatizări şi achiziţionări de pachete semnificative de acţiuni, în industria şi economia Europei Centrale. Aceasta înseamnă, indirect, achiziţionarea de putere, de influenţă, de control, chiar dincoace de zidurile NATO şi ale Uniunii Europene, pe care noi le credeam inexpugnabile. Prin impresionanta sa capacitate de schimba măştile pe care le poartă, după caz, Moscova ştie să pretindă că joacă acelaşi joc politic şi economic ca Occidentul şi că merită încrederea acestuia. În cuvintele lui Alain Besançon, „Occidentul a fost fascinat de Rusia. […] A fost atras şi s-a temut de ea. A încercat să o includă în lumea lui; a încercat să o excludă. Nu a reuşit nici una, nici alta”[1].

Acum Rusia devine infinit mai periculoasă, căci nu mai ai cum să te mai aperi de ea, să închizi ferestrele, să te baricadezi în casă, să reinventezi NATO, ci pur şi simplu îi deschizi uşa din faţă şi o pofteşti la masă. Chipul Matrioşkăi care-ţi intră în casă este vesel şi roşcovan: dar sub el ştii că se ascunde mereu un alt chip.