Valentin Lazea / Următoarea provocare pentru elitele României

Primul deceniu petrecut de România în interiorul Uniunii Europene a fost un succes incontestabil, aşa cum o arată numeroase analize recente. Chiar dacă inegalitatea între indivizi sau între regiunile ţării a crescut, este evident faptul că toate straturile societății au cunoscut o creștere a prosperității în termeni absoluți.

Procesul integrării în UE, condus de elite, a reprezentat un pariu câștigat întrucât masele populare au beneficiat din plin – unele mai mult, altele mai puţin – de rezultatele sale. Desigur, tabloul general luminos ascunde în spatele său numeroase drame individuale – familii despărțite de migrația forţei de muncă, șomaj ridicat în rândul tinerilor – dar, în principiu, în prezent oricine îşi dorește cu adevărat își poate realiza potențialul.

Pe de altă parte, anul 2016 a accentuat o serie de provocări latente, îndeosebi la nivelul zonei euro, care pun în pericol continuarea proiectului european. În cele ce urmează ne propunem să răspundem la întrebarea:

Cum ar trebui elitele României să pregătească populația ţării pentru o aderare de succes la zona euro, presupunând că:

• zona euro va supraviețui crizelor multiple;

• zona euro nu se va „sparge” în câteva sub-zone;

• România vrea nu doar să subziste, ci să prospere în cadrul zonei euro, atunci când va fi pregătită să adere.

Accentul analizei noastre va fi pe punctul c) de mai sus, întrucât o aderare la zona euro urmată de o divergență economică (aşa cum s-a întâmplat recent cu Grecia, Portugalia, Italia şi alte state din flancul sudic) nu va face decât să crească frustrarea cetățenilor şi să mărească atractivitatea platformelor populiste şi naționaliste, cu riscul aruncării la coșul de gunoi a tuturor câștigurilor obținute în ultimii zece ani.

O carte apărută în 2016, „The Euro and the Battle of Ideas”, scrisă de un german (Markus Brunnemaier), de un englez (Harold James) şi de un francez (Jean-Pierre Landau) pune în evidență ceea ce pare a fi fundamentul neînțelegerilor dintre statele participante la zona euro, respectiv dihotomia dintre filozofia economică germană şi filozofia economică franceză. Autorii sintetizează – în mod strălucit – esența filozofiei economice germane (prin extensie, a tuturor statelor central-nordice) în următoarele zece puncte:

1-„O focalizare asupra fundamentelor legale, morale şi politice ale piețelor libere, sub forma unor reguli agreate, ce pot fi tratate sau legi, dar şi înțelegeri comune sau împărtăşite

2-Un accent puternic pe responsabilitate şi răspundere (accountability). Atât participanții din piaţă, cât şi cei din politică au o răspundere. Pentru participanții la piaţă, răspunderea este una financiară – necesitatea de a plăti prețul eșecului; politicienii sunt răspunzătorii în faţa electoratului.

3-O preocupare privind potențialul de hazard moral decurgând din activitatea împrumutătorului de ultimă instanță. Pachetul de asistență al FMI oferit Mexicului în 1994-95 a fost aspru criticat de oficialii germani ca încurajând comportamentul iresponsabil al piețelor financiare, prin creșterea probabilității operațiunilor de salvare în viitor.

4-O preocupare că activitatea de împrumutător de ultimă instanță (ÎUI) poate să corupă sau să polueze deciziile de politică monetară, întrucât o bancă centrală care are obligaţia de a acţiona ca un ÎUI poate favoriza stabilitatea sectorului financiar în detrimentul stabilității preţurilor.

5-O convingere că sunt necesare reguli ferme sau constrângătoare pentru a feri politica monetară de dominația fiscală, respectiv convingerea că o creştere a cheltuielilor neînsoțită de o creştere a veniturilor guvernamentale din impozite, poate afecta fluxurile prezente şi viitoare ale bazei monetare şi, pe cale de consecință, ale masei monetare şi ale inflației.

6-O abordare strictă a datorie guvernamentale şi a plafoanelor de datorie…..Think-tank-urile germane favorizează ideea aplicării la nivel european a regulilor fiscale, implementate de un fel de consiliu fiscal sau de un consiliu privind datoriile.

7-Creşterea economică nu se obţine prin pomparea suplimentară de bani sau resurse, ci prin reforme structurale (subln.ns). Banii suplimentari reprezintă un soi de scamatorie, destinată eşecului şi asemănătoare încercării cuiva de a se extrage din mlaştină trăgându-se de bretele.

😯 credinţă că virtutea –sau austeritatea – în prezent va fi răsplătită de beneficii în viitor.

9-Excedentul la exporturi este considerat un semn al competitivității şi un semnal al sănătăţii şi forţei economice

10-Germanii preferă cursurile flexibile într-un context internațional cu pieţe de capital deschise.”

În antiteză, esența filozofiei economice franceze (prin extensie, a tuturor statelor sud-europene) este rezumată în următoarele nouă puncte:

1-“Regulile ar trebui să fie supuse procesului politic şi pot fi renegociate.

2-Managementul crizelor solicită un răspuns flexibil.

3-A constrânge capacitatea guvernului de a acționa şi de a se împrumuta ar fi nedemocratic.

4-Politica monetară trebuie utilizată pentru scopuri mai generale decât cel al stabilității preţurilor, cum ar fi stimularea creşterii economice.

5-Lecțiile Marii Depresii includ principiul că ajustarea dezechilibrelor internaționale ar trebui întreprinsă în mod simetric, ţările având surplusuri externe contribuind cu partea lor de ajustare.

6-Întrucât sunt posibile echilibre multiple, alegerea unei traiectorii neplăcute pentru prezent este probabil să perpetueze constrângerile la adresa creșterii economice, mai degrabă decât să le înlăture.

7-Virtutea din prezent se auto-contrazice şi duce la auto-înfrângere.

8-Exporturile prea mari nu sunt un semn la tăriei, ci o indicaţie a aplicării principului mercantilist al subminării vecinului („beggar-thy-neighbour”).

9-Sistemul monetar internațional ar trebui să fie multipolar, iar coordonarea efectivă de politici ar trebui să includă managementul activ al fluxurilor de capital pentru a stabiliza mișcările de curs valutar. Cursurile de schimb fixe sunt o reflectare directă a capacității statelor de a impune disciplina asupra pieţelor dezordonate.”

În timp ce putem fi de acord cu unele din punctele filozofiei economice franceze (precum necesitatea corectării simetrice a dezechilibrelor externe), nu putem să nu remarcăm câteva deosebiri de esență între cele două tipuri de filozofie prezentate:

• piaţă versus etatism

• reguli versus discreţionarism

• creştere economică prin reforme structurale versus creştere economică prin artificii monetar-fiscale

• respectarea contractelor versus hazard moral

• virtute răsplătită în viitor versus virtute inutilă

• competitivitate externă ca rezultat al eficienței versus competitivitate externă ca rezultat al subminării competitorilor etc.

Rezultatele economice din ultimele două decenii arată clar care este filozofia economică câștigătoare (cea nord şi central-europeană) şi care este filozofia economică perdantă (cea sud-europeană).

Este aproape inutil să mai amintim şi faptul că România, prin filozofia economică dominantă, se încadrează în mod clar în filozofia economică perdantă, sud-europeană.

În aceste condiţii, o aderare de succes a României la zona euro presupune o schimbare din temelii a culturii economice actuale şi îmbrățișarea filozofiei economice dominante, cea nord si central-europeană.

Cât de fezabilă este însă o asemenea modificare de paradigmă?

Cu tot scepticismul (justificat) al celor care nu cred în operele de inginerie socială, există totuși cel puţin trei motive care ne fac să credem că o astfel de întreprindere nu ar fi imposibilă, cu condiția să existe elite luminate care să declanșeze şi să explice procesul.

Primul motiv ţine de istoria ultimilor circa o sută de ani, perioadă în care chiar filozofiile economice germană şi franceză s-au schimbat radical şi, într-un fel, şi-au inversat rolurile. După cum se arată în cartea citată, în secolul XIX, francezii erau adepții pieţelor şi ai liberalismului economic, sub influența unor gânditori precum Frederic Bastiat sau Jean-Baptiste Say, în timp ce germanii erau adepții unui stat puternic şi intervenționist (Rechtsstaat). Friederich List critica comerţul internaţional liber, pe care îl considera o modalitate prin care Marea Britanie îşi menţinea supremaţia. În anii 1930, Francois Perroux scria “Germanii nu au precum noi simţul valorii permanente şi absolute a unui contract.”(!)

Al doilea motiv de optimism ţine de modificările uriaşe din mentalul colectiv românesc al ultimilor 25 de ani. Cine ar fi crezut, prin 1991-1992, că România va deveni dintr-un stat izolat, cu o economie autarhică, un stat deschis schimburilor internaţionale? Că doctrina naţionalistă, îmbraţişată până atunci (“nu ne vindem ţara”) nu va mai avea reprezentanţi pe eşchierul politic în 2015-2016? Că de la cultul personalităţii se va trece în extrema cealaltă, de persiflare a personalităţilor politice, chiar şi când această persiflare este nemeritată? Că partidul de centru-stânga cel mai important va fi mult mai pro-business decât omologii săi din Vestul Europei? Că România va deveni unul din cei mai înfocaţi suporteri (din interior) ai Uniunii Europene şi NATO?

Al treilea motiv de optimism îl constituie faptul că, vreme de 5 ani (2010-2015), sub guverne diferite, România a aplicat, ca ţară, o filozofie economică de tip german (munca înainte de răsplată; greşelile trecutului se plătesc; contractele se respectă; deficitele trebuie ţinute în frâu etc.) Doar febra electoralistă care a cuprins toate partidele pe la mijlocul anului 2015 a dus la inversarea acelui trend pozitiv.

Pe scurt, modelarea filozofiei eocnomice şi a comportamentului economic sunt posibile (e drept că mai ales în situaţii de criză). Rămâne ca elitele României – atâtea câte sunt – să se ridice la înălţimea provocărilor şi să-şi asume acest pariu istoric.

*
Valentin Lazea este economistul-șef al Băncii Naționale a României