Mai întâi, o scurtă recapitulare a faptelor:
- la data de 11 decembrie 2021, deși vaccinurile erau larg disponibile de vreo zece luni, numai circa 40 la sută din români se vaccinaseră. Mai precis, 80,41 doze administrate la 100 de locuitori, conform Statista.com, presupunând o medie de două doze per persoană vaccinată. Această „performanță” este mult inferioară mediei mondiale (care include așadar țările slab dezvoltate), de circa 55 la sută rată de vaccinare, mai precis 107,46 doze administrate la 100 de locuitori. Să nu uităm că în multe țări slab dezvoltate vaccinurile au devenit disponibile, cu greu, de abia din a doua jumătate a anului 2021, în timp ce în România, grație eforturilor Uniunii Europene, ele s-au găsit la discreție încă din primul trimestru al anului. Nu întâmplător, rata medie a vaccinărilor în UE este de circa 75 la sută, mai exact 152,05 doze administrate la 100 de locuitori. Între cele 27 de state membre, doar Bulgaria are o performanță mai slabă decât România în materie de rată a vaccinării.
- ca rezultat al celor de mai sus, la data de 31 decembrie 2021, conform https://www.worldometers.info/coronavirus/, România ocupa locul 20 în lume în ceea ce privește numărul total de morți (peste 58 de mii), dar un catastrofal loc 9 (din 224 de state și teritorii analizate) în ceea ce privește numărul de morți raportat la populație, cu aproximativ 3,1 morți la 1000 de locuitori. Această mortalitate relativă uriașă se datorează faptului că, nici până în prezent, o majoritate a românilor nu a înțeles că vaccinul, deși nu este o garanție contra bolii, este totuși o formă importantă de protecție contra morții. Iar faptul că nu au înțeles se explică printr-un număr da factori socio-culturali atipici, greu de întâlnit în alte țări, așa cum vom arăta în continuare.
Factorul nr.1: confundarea democrației cu libertatea neîngrădită
Nu numai în România, ci în aproape toate țările dezvoltate, mesajul din ultimii 30 de ani a fost că democrația = libertate neîngrădită, fără a se sublinia și reversul medaliei, responsabilitatea. Deoarece libertatea netemperată de responsabilitate duce la haos și anarhie. Doar că în România, preamărirea libertății neîngrădite fără responsabilitate, a avut niște circumstanțe foarte favorabile:
- – un public needucat, cu o rată a analfabetismului funcțional de circa 40 la sută, conform testelor PISA. Un astfel de public va alege întotdeauna ceea ce este ușor (libertatea) și va respinge ceea ce este greu (responsabilitatea);
- – o reticență inexplicabilă din partea autorităților publice și a serviciilor secrete în a demonta mesajelor anti-vacciniste, promovate cu asiduitate pe rețelele sociale și pe posturile de televiziune de persoane fără scrupule, acționând în interes personal sau deservind interese străine. De asemenea, atitudinea ambiguă (cel puțin până în vara anului 2021) a Biserici Ortodoxe Române, o instituție creditată cu multă încredere de populația țării;
- – o neimplicare a elitelor intelectuale (altele decât medicii), care au îmbrățișat cauza libertariană în ultimii 30 de ani, poate ca o reacție la etatismul sufocant din perioada comunistă. Ai fi putut crede că România i-a dat lumii pe Friedrich Hayek, Murray Rothbard, Ayn Rand sau alți gânditori libertarieni, atât de mare a fost fascinația elitelor intelectuale române față de mitul libertății neîngrădite.
Factorul 2: neîncrederea (aproape patologică) în experți și în știință
Din nou, vorbim de un fenomen mondial, făcut posibil de proliferarea fără precedent a rețelelor sociale, care dau dreptul oricărui semidoct de a-și face cunoscute părerile întregii lumi. Numai că în România acest fenomen a luat o amploare cu totul deosebită. Graficul de mai jos, compilat de Patrick Sturgis (London School of Economics), Ian Brunton-Smith (University of Surrey) și Jonathan Jackson (LSE), pe baza datelor furnizate de Wellcome Global Monitor Survey, spune mai mult decât o mie de cuvinte:
Din acest grafic se observă că, în anul 2018, din 126 de țări analizate, România ocupa locul 124 (!) în materie de încredere în știință, devansând numai Guineea și Republica Cehă (nu întâmplător, aceasta din urmă ocupă un rușinos loc 8 – chiar înaintea României – la rata mortalității relative, cu 3,4 morți la 1000 de locuitori).
Lipsa de stimă a românilor față de știință și față de experți este rezultatul direct al degradării, în ultimii 30 de ani, a sistemului de învățământ, care nu mai este perceput de public ca un mecanism de promovare socială. Degradarea sistemului educațional este, la rândul său, un rezultat al punerii intereselor profesorilor mai presus de interesele elevilor/studenților, după cum atestă următoarele fapte:
- – profesor poate deveni orice absolvent, oricât de slab pregătit, al unei universități obscure din provincie. Aceasta spre deosebire de Finlanda, unde doar absolvenții principalelor trei universități din țară pot deveni profesori;
- – sistemul repartițiilor obligatorii, pentru trei ani, în mediul rural, valabil în vremea comunismului, nu a fost înlocuit cu nimic, astfel încât aproape jumătate din copiii țării – aceia care au avut ghinionul să se nască la sate – nu beneficiază de egalitatea de șanse în materie de educație, înscrisă în Constituție. Degeaba am propus, acum mulți ani un sistem prin care cei mai buni absolvenți din mediul rural să beneficieze de burse gratuite la cele mai bune universități de stat, cu condiția să se întoarcă pentru a preda în comuna de baștină (sau, în caz contrar, să suporte costul școlarizării). Nu a interesat pe nimeni;
- – sistemul meditaților este prezent, ce-i drept, și în alte țări. Dar parcă nicăieri acesta nu duce la predarea de mântuială a materiei în clasă, tocmai pentru a face inevitabile meditațiile, precum în România.
Și, poate ca o compensație acordată elevilor și studenților pentru acest sistem care nu le respectă interesele, s-a continuat cu alte stimulente perverse:
- – practica larg răspândită printre studenți de a nu participa la cursuri și de a-și cunoaște profesorul, eventual, în ziua examenului final. De bine de rău, pe vremea comunismului, prezența era obligatorie la cursurile de zi, spre deosebire de cele serale sau cele fără frecvență. Astăzi, această distincție nu mai există, majoritatea studenților muncind și trecând pe la facultate doar când își aduc aminte.
- – posibilitatea de a-și cumpăra disertația, diplomele etc. Nici nu e de mirare că, într-o țară unde diplomele sunt de vânzare, publicul nu crede în relevanța opiniei experților. Cine mai consideră că expertiza a fost dobândită prin ani de studiu intens?
Până când aceste nereguli nu vor fi remediate, românii vor rămâne profund sceptici față de educație, de știință și de experți. Dar cine să le remedieze? Un parlament plin de profesori care au beneficiat de tarele sistemului?
Factorul nr.3: lipsa de solidaritate
Știam deja, la nivel intuitiv, că în România nu există solidaritate între bătrâni și tineri, între bogați și săraci, între cei educați și cei needucați, între munteni și transilvăneni, între olteni și moldoveni etc.
Iată însă că, în 2021, Charities Aid Foundation publică un raport, ”CAF World Giving Index 2021”, care confirmă prin măsurători empirice această lipsă de solidaritate. Concret, în materie de solidaritate, România ocupă locul 96 din 114 țări analizate, cu un scor de numai 28 la sută. Acest scor este rezultatul însumării a trei caracteristici, respectiv „Ajutarea unui necunoscut”, „Donarea de bani” și „Voluntariat pe timpul propriu”. A se vedea tabelul de mai jos.
După cum se observă, tendința este ca oamenii din țările mai sărace să fie mai generoși/mai solidari, iar cei din țările mai bogate să fie mai zgârciți/mai puțin solidari. Pentru România, sunt două vești relativ bune:
- că ocupă locul 18 din 26 de state membre UE analizate;
- că ospitalitatea românească nu a murit de tot, dovadă fiind locul 59/114 la rubrica „Ajutarea unui necunoscut”.
Totodată, există și două vești rele:
- că, pe măsură ce va deveni mai bogat, publicul din România va deveni tot mai puțin solidar, așa cum o atestă experiența statelor latine Franța, Italia sau Portugalia;
- că nu există o cultură a voluntariatului, dovadă fiind locul 108/114 la această rubrică.
| Țara | Total | Ajutare necunoscut | Donare bani | Voluntariat timp | ||||
| Loc | Scor | Loc | Scor | Loc | Scor | Loc | Scor | |
| Indonezia | 1 | 69% | 26 | 65% | 1 | 83% | 1 | 60% |
| Kenya | 2 | 58% | 6 | 76% | 13 | 49% | 3 | 49% |
| Nigeria | 3 | 52% | 1 | 82% | 46 | 33% | 4 | 42% |
| ⁝ | ⁝ | ⁝ | ||||||
| Irlanda | 26 | 40% | 78 | 49% | 20 | 45% | 20 | 26% |
| ⁝ | ⁝ | |||||||
| Polonia | 37 | 38% | 65 | 56% | 37 | 36% | 40 | 2% |
| ⁝ | ⁝ | ⁝ | ||||||
| Olanda | 39 | 37% | 107 | 35% | 8 | 56% | 39 | 21% |
| ⁝ | ⁝ | ⁝ | ||||||
| Moldova | 43 | 37% | 11 | 70% | 77 | 25% | 64 | 16% |
| ⁝ | ⁝ | |||||||
| Bulgaria | 45 | 37% | 30 | 64% | 44 | 34% | 89 | 12% |
| ⁝ | ||||||||
| Serbia | 48 | 35% | 69 | 54% | 15 | 47% | 113 | 5% |
| ⁝ | ⁝ | |||||||
| Ungaria | 82 | 31% | 50 | 58% | 75 | 25% | 104 | 9% |
| ⁝ | ⁝ | |||||||
| România | 96 | 28% | 59 | 57% | 88 | 21% | 108 | 7% |
| ⁝ | ⁝ | ⁝ | ||||||
| Franța | 106 | 25% | 110 | 31% | 83 | 22% | 30 | 23% |
| ⁝ | ⁝ | ⁝ | ||||||
| Italia | 111 | 22% | 108 | 33% | 80 | 23% | 103 | 9% |
| ⁝ | ⁝ | ⁝ | ||||||
| Portugalia | 113 | 20% | 104 | 37% | 106 | 13% | 102 | 10% |
| Japonia | 114 | 12% | 114 | 12% | 107 | 12% | 91 | 12% |
Din toate cele de mai sus, putem extrage
Lecția nr.1: Eșecul în materie de gestionare a pandemiei era previzibil, având în vedere o serie de factori socio-culturali foarte pregnanți în cazul României: confundarea democrației cu libertatea neîngrădită (fără responsabilitate); neîncrederea aproape patologică în experți și în știință; lipsa de solidaritate.
Trecând acum dinspre trecut spre viitor, putem anticipa, cu un grad mare de probabilitate că aceleași tare socio-culturale care au dus la un eșec în gestionarea pandemiei – și mai ales, ultima, lipsa de solidaritate – vor duce la eșecuri previzibile și în alte două mari provocări, echilibrarea finanțelor publice, respectiv combaterea modificărilor climatice.
Echilibrarea finanțelor publice
Spre deosebire de medicină, care este o știință „tare” (în sensul că axiomele ei sunt unanim acceptate de specialiști), economia este o știință „moale”/soft, unde există multe dezacorduri între specialiști. Adăugați la aceasta gradul înalt de politizare al economiei (care nu există în actul medical) și veți înțelege de ce orice progres în echilibrarea finanțelor publice va fi foarte greu de obținut. Și totuși, nu trebuie să fii laureat al Premiului Nobel pentru a înțelege că traiul pe datorie (cu deficite bugetare mari și cu creșterea datoriei publice) nu poate continua la infinit. Sau că o datorie care merge spre alimentarea consumului – și nu a investițiilor – nu lasă generaților viitoare decât o notă de plată piperată. Un țăran cu bun simț, fără multă școală, știe aceste lucruri.
Problema este că, începând cu anul 2015, s-au creat atât de multe excepții și privilegii în Codul Fiscal, încât va fi extrem de dificil să îi convingi pe beneficiarii acestora să renunțe la ele, în numele unei solidarități inexistente. Să ne reamintim: în materie de gestionare a pandemiei “marele sacrificiu” care i s-a cerut publicului (și pe care acesta l-a refuzat) a fost să se vaccineze, să poarta mască și să se spele mâini. Cum să ne închipuim, în aceste condiții, că vor putea fi convinși:
- patronii de IMM-uri că plafonul de 1 milion lei (până la care pot să plătească impozit pe cifra de afaceri în loc de impozit pe profit) ar trebui scăzut din nou la 100 mii lei;
- dezvoltatorii imobiliari că nivelul de 140.000 euro (până la care beneficiază de TVA redus, de 5 la sută) ar trebui redus din nou la 90.000 euro, întrucât sub-impozitarea apartamentelor de lux este o aberație;
- investitorii că impozitarea dividendelor cu numai 5 la sută ar trebui să crească, din nou, la 16 la sută, precum la alte câștiguri de capital, deoarece altminteri este stimulată decapitalizarea întreprinderilor;
- IT-știi și constructorii că salariile lor ar trebui impozitate identic cu ale altor categorii profesionale;
- magistrații, diplomații și personalul navigant că pensiile speciale, nebazate pe contributivitate, sunt imorale? Etc, etc.
Dacă iei fiecare categorie în parte, vor fi de acord cu desființarea privilegiilor, dar nu în ceea ce îi privește. Această atitudine, de tipul NIMBY (not in my backyard) este prevalentă în România și este alimentată de lipsa de solidaritate invocată anterior. Eșecul în materie de echilibrare a finanțelor publice este, așadar, previzibil, în lipsa unui impuls puternic venit din exteriorul țări.
Combaterea modificărilor climatice
Trecând dincolo de discursul negaționist și presupunând (cu un optimism eroic) că publicul din România ar putea fi convins de validitatea prognozelor științifice, rămâne aceeași întrebare: cum va fi convins individul că și el are o contribuție majoră în combaterea modificărilor climatice (nu numai statul, prin investițiile din PNRR)?
Mai concret, cum va putea fi convins românul sărac să consume mai puțină carne roșie (de porc și de vită) ? Sau să folosească mai puțin insecticid și pesticid în livada sau pe ogorul propriu?
Cum va putea fi convins românul cu venituri medii să renunțe la mersul cu mașina măcar două zile pe săptămână? Sau să înceapă să își termoizoleze singur apartamentul, fără a mai aștepta intervenția primăriei (care nu are nici banii, nici timpul necesar pentru așa ceva)?
Cum va putea fi convins românul cu venituri mari să își limiteze călătoriile cu avionul la maxim două pe an? Sau să nu arunce la gunoi, ci să ducă la reciclare laptop-ul, telefonul mobil și televizorul de penultimă generație?
Există răspunsuri la toate aceste întrebări, dar o discuție pe marginea lor nici nu a început în societatea românească. Iar agenții schimbării, care să promoveze discuțiile respective, sunt reprezentați în România doar de ONG-uri internaționale (gen Greenpeace, World Wild Fund), care oricum sunt privite cu neîncredere de publicul larg. Partide ecologiste practic nu există, iar clasa politică, în goana permanentă după popularitate, se ferește de subiectele „spinoase”.
Astfel încât putem formula
Lecția nr.2: Aceeași factori socio-culturali care au dus la eșecul în gestionarea pandemiei (și mai cu seamă lipsa de solidaritate) vor genera, cu mare probabilitate, eșecuri și în alte zone de interes public, precum echilibrarea finanțelor publice sau combaterea modificărilor climatice.
***
În concluzie, atunci când probleme grave reliefate în acest articol sunt trecute sub tăcere, dar în schimb auzi prognoze super-optimiste privind evitarea de către România a capcanei venitului mijlociu, aderarea la organizația statelor dezvoltate OECD (vorba lui Groucho Marx: „Nu aș vrea să fac parte dintr-un club care m-ar primi pe mine ca membru”) sau ajungerea din urmă a Germaniei în privința PIB/locuitor, nu știi dacă să râzi, să plângi sau să spui, precum marele Caragiale: ”A se slăbi”…..
***
Valentin Lazea este economistul-șef al BNR
