Creşterea economică este prezentată adesea ca un panaceu al tuturor problemelor de care suferă economia mondială. Este convenabil, atât pentru politicieni, cât şi pentru populaţie, să creadă în existenţa acestei „baghete magice” prin care se poate rezolva practic orice. Ceea ce se pierde din vedere sunt următoarele aspecte:
1. Creşterea economică nu este o politică, ci un rezultat. Ea este o consecinţă a politicilor bune, a instituţiilor bune, a oamenilor buni, a infrastructurii bune şi (uneori) a norocului.
2. Creşterea economică înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiţi. Din cauza impreciziei limbajului economic, această sintagmă poate acoperi o mulţime de înţelesuri.
De exemplu, pentru FMI şi Banca Mondială, creşterea economică ar putea fi echivalentul politicilor de reformă structurală, de privatizare, de mobilitate a forţei de muncă, de reformă a pensiilor.
Pentru noul guvern francez, este posibil ca prin creştere economică să se subînţeleagă emisiunea de eurobligaţiuni, întărirea berd şi BEI, un mai mare rol acordat Băncii Centrale Europene.
Pentru statele îndatorate din sudul Europei s-ar putea ca prin creştere economică să se aibă în vedere relaxarea ţintelor de deficit bugetar şi de datorie publică. Şi aşa mai departe.
De aceea, ar fi de dorit ca, în dezbateri, fiecare să definească ce înţelege prin sintagma „creştere economică”.
Un caz interesant este cel al guvernului britanic actual. Deşi la nivel declarativ acesta pare adeptul unor politici macroeconomice stimulative pentru creştere, în practică este un reprezentant al ortodoxismului fiscal fără compromisuri, realizând faptul că reducerea deficitelor este esenţială pentru menţinerea credibilităţii internaţionale.
3. În cele din urmă, statele europene nu sunt nici la prima, nici la ultima recesiune din istoria lor. O scăderea a Produsului Intern Brut timp de câţiva ani nu reprezintă sfârşitul lumii, mai ales când aceasta scădere vine să corecteze excese din trecut. Totuşi, pentru o bună parte din cetăţenii vest-europeni, răsfăţaţi timp de decenii de statul asistenţial, o atare perspectivă pare inacceptabilă. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu cetăţenii din estul Europei, obişnuiţi cu privaţiuni din perioada comunismului şi având din această cauză o perspectivă mai detaşată. De exemplu, folosind datele Eurostat şi comparând PIB din 2011 cu PIB din 2007 ajungem la următoarele constatări:
– Produsul Intern Brut din Letonia a scăzut cu 16,3 la sută în intervalul menţionat, iar în Grecia cu 13,3 la sută. Cu toate acestea, letonii nu au ieşit în stradă, ba mai mult, înţelegând necesitatea sacrificiilor, au reales guvernul care i-a trecut prin recesiune;
– Produsul Intern Brut al Estoniei a scăzut cu 9,2 la sută, iar al Sloveniei a scăzut cu 8,3 la sută în intervalul 2007-2011. În pofida acestui fapt, nimeni nu a auzit de proteste în Talinn şi în Liubliana de magnitudinea celor din Italia, unde PIB a scăzut în acelaşi interval cu 4,6 la sută.
– „Indignados” din Spania au ieşit în stradă deşi PIB spaniol a scăzut cu doar 2,3 la sută cumulat pe patru ani. Spre cinstea lor, irlandezii (cu o scădere a PIB de 9,6 la sută) şi danezii (cu o scădere a PIB de 4,4 la sută) au îndurat în tăcere această corecţie.
Din cele de mai sus rezultă că reacţia la recesiune nu este doar o funcţie a adâncimii acesteia, ci şi o funcţie a caracteristicilor culturale, cu cetăţenii din nordul şi din estul Europei reacţionând mult mai moderat decât cetăţenii din sud şi din vest. De asemenea, alte variabile de luat în seamă sunt durata timpului în careo ţară a trăit cu mult peste posibilităţi, precum şi eventuale inechităţi interne în împărţirea greutăţilor.
3 răspunsuri
Mr. Lazea articulates a neoclassical position on this, something that is only to be expected from a man in his position. Forget that austerity cannot have expansionary effects unless you have external demand.
The most important obstacle today to initiate any progressive economic policy in Europe is the speculation on public debt and the governments’ commitment to satisfy the financiers. Public finance has to be unchained via debt default in both the periphery and the core. This has to be coordinated at the EU level as part of a broader public finance policy to make the responsible pay for the costs of crisis and to reverse the origin of the crisis, i.e. pro- capital redistribution. This involves a highly progressive system of taxes, coordinated at the EU level, on not only income but also wealth, higher corporate tax rates, inheritance tax, and tax on financial transactions. A progressive income tax mechanism could also introduce a maximum income with the highest marginal tax rate increasing to 90% above a certain income threshold in relation to the median wage. A progressive wealth tax on government bonds with the highest marginal tax rate reaching to 100% for holdings above a certain amount of bonds could be formulated as a way of restructuring the debt; this would make the banks, the private investment funds, and the high wealth individuals pay the costs of the fiscal crisis. The recognition of the need for default is also important given the ecological limits to growth, which poses a constraint to higher growth to ease debt repayment.
Intr-adevar exista mai multe unghiuri de unde se poate privi cresterea economica.
Mai adaug si eu unul, descoperit de mult de Irving Fischer, in 1933, in cadrul teoriei sale numnita „debt-deflation”: cu cat platesc platesc mai mult, cu atat debitorii datoreaza mai mult. „Marii rentieri” de astazi cunosc foarte bine teoria lui Fischer. Aceasta le ofera oportunitatea sa gaseasca „cresterea economica” optima pentru a transfera bani de la 99% spre 1%. Solutia pentru 99% ar fi inflatia (prescrisa si de Fischer) sau macar putina asteptare a inflatiei, dar daca astazi pledezi pentru asa ceva te plasezi prost „cultural”.
Oricum, lecturile vechi sunt utile macar pentru a intelege de ce lumea buna de azi tine mortis sa ne (pe noi, europenii, in special) consolideze (fiscal). Caci, cum spunea Martin Wolf, in Financial Times, „premiul pentru suferinta pricinuita de austeritatea de azi este suferinta de maine”.
MA enerveaza formularea „stat asistential”. Denota un dispret neoliberal fata de societate. MA enerveaza si formularea „Cu toate acestea, letonii nu au ieşit în stradă, ba mai mult, înţelegând necesitatea sacrificiilor..” bla bla bla. Neoliberalii nu au nevoie de societate civila, le trebuie doar indivizi atomizati si abrutizati de saracie? vedeti tovarasi ca se poate? mai punem o haina in plus si ne realegem calaii….