Valentin Lazea / Deficitul contului curent: ce ne spune el despre economia României (I)

Contul curent al balanței de plăți este un indicator sintetic care exprimă diferența dintre exportul şi importul de mărfuri, bunuri şi servicii, corectată cu balanţa veniturilor primare (de genul repatrierilor de profit ale firmelor cu capital străin ) şi cu balanţa veniturilor secundare (de genul remiterilor de la muncitorii români de peste hotare).

Dacă imediat după aderarea României la Uniunea Europeană deficitul contului curent „a explodat” (-13,8 la sută din PIB în 2007, şi -11,8 la sută din PIB în 2008), ulterior, ca rezultat al reformelor întreprinse, el s-a stabilizat în jurul valorii de -5 la sută din PIB în anii 2009-2012, pentru ca în 2013-2015 să se stabilizeze în jurul valorii de -1 la sută din PIB.

Ulterior, ca urmare a politicilor pro-ciclice inițiate în vara anului 2015, cu accentul pe consum alimentat prin importuri, deficitul contului curent s-a lărgit la -2,4 la sută din PIB în 2016, cu posibilitatea de a ajunge la -2,7 la sută din PIB în 2017.

În literatura de specialitate, interpretările care se dau deficitelor de cont curent variază de la neutre, („expresie a insuficienței capitalului intern într-o anumită etapă de dezvoltare a ţării” sau „expresie a insuficienței economisirii interne pentru a finanța un anumit nivel dorit de investiții”) până la maligne (de genul „expresie a lipsei cronice de competitivitate externă” sau „creșterea datoriei externe cu aruncarea poverii asupra generațiilor viitoare”).

În România predomină primul gen de interpretări, benigne, ceea ce constituie o greșeală, după cum ne vom strădui să arătăm pe parcursul acestui articol. Greșeala constă în aceea că tratarea cu indiferență a deficitului de cont curent poziționează această ţară într-o postură defavorabilă, atât la nivel european (mai alea în contextul Europei cu mai multe viteze), cât şi în context mondial.

Există cel puţin patru mituri care ar trebui demontate.

Mitul nr.1: „Statele aflate la un nivel de dezvoltare similar cu al României au nevoie de deficite de cont curent, pentru a se putea dezvolta”.

Fals: dacă facem comparația cu Bulgaria şi cu Croația, două state europene aflate la un nivel similar cu România, constatăm că Bulgaria a avut surplus de cont curent de 4,2 la sută din PIB în 2016 (şi surplus în trei din ultimii patru ani, cu surplus proiectat şi pentru anul în curs), iar Croaţia a înregistrat un surplus de cont curent de 3,9 la sută din PIB în 2016 (ca şi în toţi cei trei ani anteriori, la fel ca în prognoza pentru 2017).

Mitul nr.2: „În zona euro, doar statele nordice, precum, Germania, Olanda sau Austria sunt capabile de surplus de cont curent, în vreme ce statele latine – cu care ne asemănăm – au deficite externe cronice”.

Fals: Italia înregistrează surplus de cont curent din 2013, neîntrerupt (iar în 2016 acesta a fost de 2,7 la sută din PIB); la fel şi Spania (în 2016, 2,0 la sută din PIB) şi Portugalia (în 2016, 0,8 la sută din PIB). Singura ţară latină cu deficit extern a fost şi continuă să fie Franţa, dar şi aceasta este proiectată a trece pe surplus în 2022.

Mitul nr.3: „Nivelul actual al deficitului de cont curent – de circa 4 miliarde euro, sau 2,4 la sută din PIB – nu este mare, ca atare nu trebuie să ne facem griji”.

Fals: la nivelul Uniunii Europene, deficite externe mai mari, în termeni absoluți, au doar două state: Marea Britanie (-104 miliarde euro) şi Franţa (-20,4 miliarde euro). Iar în termeni relativi, România este devansată doar de Marea Britanie (-4,4 la sută din PIB) şi este la egalitate cu Cipru (-2,4 la sută din PIB).

Mitul nr.4: „În România avem nevoie de deficit de cont curent, pentru a finanța investiții, în condițiile în care economisirea internă este insuficientă”.

Fals: în primul rând, la nivelul statelor din Uniunea Europeană, analiza relevă că nu există o corelație între deficitul de cont curent şi nivelul de investiții (Formarea Brută de Capital/PIB), cel puţin în perioada 2012-2016 (Fig.1).

În al doilea rând, se constată (Fig.2, graficul din stânga) că în perioada 2009-2016 rata de investire a rămas înaltă în România, la circa 25-27 la sută din PIB, chiar şi în condițiile diminuării drastice a deficitului de cont curent, ca urmare a creșterii economisirii. Ceea ce se remarcă este că:

a) nivelul economisirii interne scade marginal în ultimii ani tocmai ca urmare a stimulării excesive a consumului, şi

b) chiar şi la acest nivel diminuat, spre 23 la sută din PIB, am putea finanța suficient de multe investiții (tot 23 la sută din PIB) fără a necesita un deficit extern, dar cu condiţia ca investiţiile să fie bine canalizate, eficiente şi prioritizate (ceea ce nu se întâmplă în prezent). Prin „bine canalizate” înțelegem asigurarea de stimulente pentru ca investițiile private să meargă cu precădere spre ramurile exportabile – „tradables” – atât în producţia de bunuri cât şi în servicii. Prin „eficiente” înțelegem ca investițiile publice să fie făcute pe baza unor analize cost-beneficiu. Iar prin „prioritizate” înțelegem ca banii publici să fie canalizaţi spre finalizarea câtorva proiecte urgente şi nu alocaţi cu „ţârâita” spre mii de proiecte a căror finalizare nu se poate întrezări.

Figura nr.1:

Figura nr.2:

Prin urmare, nu banii de investiții lipsesc în prezent, ci voinţa şi priceperea de a-i utiliza într-o manieră optimă.

Ca urmare a persistenţei celor patru mituri amintite, România riscă să aleagă un model economic perdant şi să rămână o ţară periferică atât în context european, cât şi în context mondial.

(va urma)

***
Valentin Lazea este economistul-șef al BNR.

Opiniile prezentate sunt personale şi nu implică în nici un fel Banca Naţională a României.