Scrisoarea către FMI: Creștere de impozite versus reformă fiscală

Am tot auzit zilele acestea de “promisiunile” făcute de guvern către FMI în legătură cu modificarea unor reglementări fiscale, în special în domeniul impozitelor pe proprietate și în cel al contribuțiilor sociale – până la celebra deja “taxă pe soție”.

Despre ce este vorba de fapt:
Într-un draft al unui document pe care scrie “strict confidențial” emanat de la guvern și intitulat “România: Memorandum of Economic and Financial Policies”, în cel de al 4-lea paragraf al secțiunii “Fiscal Policies” se menționează următoarele: “(…) we will explore revenue measures, including on property taxes. We will also assess reforms in the social contributions to widen the base, in particular, for the self employed and for dependents of those with higher income”.

Dintr-o scrisoare anterioară știm că Guvernul s-a angajat să schimbe modul de calcul al impozitului pe clădiri, astfel încât impozitul să fie calculat în funcție de destinație (locuință vs destinație comercială) și nu în funcție de proprietar (persoană fizică vs persoană juridică).

Ce putem înțelege din aceste formulări? Ne asteaptă noi și încă mai apăsătoare impozite? Poate da, poate nu.

Ca să înțelegem, să le luăm pe rând:

1. Impozitul pe clădiri

Ce avem acum este complet irațional:

• impozitul pentru aceeași clădire poate varia și de 100 de ori, numai în funcție de proprietar, ceea ce creează distorsiuni concurențiale severe;

• impozitul plătit de persoanele juridice este calculat în funcție de valoarea contabilă, ceea ce face ca acest impozit să sancționeze investițiile de calitate, dar și creează impredictibilitate a veniturilor bugetare (baza de calcul a impozitului fluctuează în funcție de creșterea sau descreșterea pieței). În plus, administrarea sistemului este dificilă și costisitoare – atât pentru autoritățile locale cât și pentru companii.

Este evident faptul că actualul sistem trebuie schimbat, iar acest lucru trebuie făcut exact în sensul în care s-a angajat Guvernul (de ce era oare nevoie să ceară FMI să ne facem treaba la noi acasă?). De altfel, într-un articol publicat în noiembrie 2011 scriam: “consider că o diferențiere a impozitului trebuie făcută, dar nu în funcție de proprietar, ci în funcție de destinația/folosința imobilului”.

Guvernul are acum o șansă uriașă să facă lucrurile cum trebuie și să ajute nu numai la o creștere a veniturilor la bugetele locale, dar și la o îmbunătățire semnificativă a calității mediului de afaceri și implicit la atragere de investitori. Este însă foarte usor ca modificările să devină un dezastru pentru mediul de afaceri.

Cum considerăm noi că trebuie modificat sistemul:

• diferențierea făcută în funcție de utilizare și nu de proprietar. Cu acest aspect suntem cu toții de acord;

• valoarea impozabilă fixă/mp, în funcție de tipul clădirii, indiferent de utilizare, egală cu un cost mediu de construcție. Se impune însă o ajustare pentru valoarea impozabilă a locuințelor în funcție de localitate și zona în cadrul localității;

• o cotă mai mică pentru locuințe (0,1% din valoarea impozabilă) și o cota mai mare (0,25% – 1,5%) pentru clădirile comerciale;

• eliminarea majorărilor pentru a doua clădire și următoarele deținute.

O astfel de reglementare, susținută și de mediul de afaceri dar și de specialiștii din MF si MAI, ar elimina toate dezavantajele actualului sistem (distorsiuni concurențiale, impredictibilitate venituri autorități locale, administrare dificilă), ar reduce sarcina fiscală pentru locuințele deținute de companii (fie închiriate, fie aflate la vânzare) și ar crește sarcina fiscală pentru clădirile comerciale deținute de persoanele fizice. În rest, măsura ar fi oarecum neutră. Per total, măsura ar putea fi neutră într-o primă fază, urmând ca ulterior veniturile să crească prin creșterea conformării.

Mi-e teamă însă că, din nou, Guvernul nu va adopta o atitudine pro-business, de a stimula creșterea economică prin reglementări fiscale eficiente, ci o va lua în direcția obișnuită: să crească veniturile la buget indiferent de impactul asupra calității mediului de afaceri.

Care sunt alternativele, greșite în opinia noastră, pe care Guvernul ar putea să le adopte?

Cea mai simplă, fără muncă și fără riscuri în ceea ce privește calculele sumelor colectate, ar fi să păstreze actualele modalități de calcul al impozitelor: impozitul pentru persone fizice să fie aplicat la imobilele folosite ca locuințe iar cel pentru persoane juridice să fie folosit pentru imobilele cu destinație comercială. S-ar păstra însă toate dezavantajele actualului sistem, în plus, aceste dezavantaje extinzându-se și la clădirile comerciale deținute de persoane fizice (nu puține!). Singurul avantaj ar fi eliminarea distorsiunilor, cu riscul însă al pierderii unor mici afaceri, deci al creșterii șomajului. În plus, această abordare va tulbura încă și mai mult apele în piața imobiliară și ar adânci criza.

Cea de a doua cale greșită ar fi aplicarea sistemului susținut mai sus, dar cu valoarea impozabilă calculată în funcție de valoarea de piață și nu o valoare impozabilă fixă, stabilită prin lege. Dezavantajele majore ale acestei abordări sunt două: cost de administrare mare (presupune reevaluări periodice), dar și impredictibilitatea veniturilor bugetare (acestea vor fluctua, ca și acum, în funcție de piața imobiliară).

Diavolul stă în detalii…

2. Contribuțiile sociale

Ce avem acum în domeniul contribuțiilor sociale obligatorii este, de asemenea, complet irațional:

• contribuții uriașe pentru veniturile din salarii;

• contribuții mai mici pentru veniturile din activități independente;

• contribuții mai mici, uneori zero, pentru alte tipuri de venituri.

Practic, sarcina fiscală nu a depins niciodată de CÂT câștigăm, ci de CUM câștigăm.

De-a lungul timpului au existat diverse forme de eschivă: microintreprinderi, PFA, DDA etc. Constant a fost tot timpul numărul foarte mic de salarii mari și foarte mari declarate, inclusiv în perioada boom-ului de până în 2008. Începând cu 2010, când criza și comportamentul iresponsabil al guvernelor de până în 2008 au îngenuncheat România, atât Guvernele Boc cât și Ponta s-au preocupat serios “să strângă lanțul”, să elimine din excepții, să lărgească baza impozabilă. A fost definită activitatea dependentă, au fost introduse contribuții obligatorii, în anumite condiții, pentru DDA sau chiar și pentru veniturile din chirii. Nici unul dintre Guverne nu a fost însă preocupat de cauzele problemei, ci s-a concentrat pe a mai reduce din efectele unui sistem extrem de găunos.

Referindu-ne la textul scrisorii, ne punem o întrebare: Trebuie lărgită baza impozabilă pentru contribuțiile sociale (“reforms in the social contributions to widen the base”)? Răspunsul este evident: DA!

Dar și aici rezultatul depinde de calea pe care Guvernul o va urma.

Dacă Guvernul se va concentra pe reforme care să elimine distorsiunile existente, dar și să facă sistemul contribuțiilor rezonabil și acceptabil pentru toți, atunci vom avea cu toții de câștigat. O posibilă soluție ar putea fi:

• plafonarea bazei de calcul a tuturor contribuțiilor la un nivel rezonabil (2-4 salarii medii, în funcție de cota agregată a contribuțiilor);

• plafonul să fie efectiv, în funcție de toate veniturile, nu cumulate pe fiecare tip de venit;

• contribuțiile să fie datorate indiferent de tipul veniturilor, altfel nu putem în niciun caz vorbi de solidaritate socială;

• eliminate orice fel de excepții de la plata contribuțiilor sociale obligatorii. Consider că sarcina fiscală nu trebuie să depindă, așa cum se întamplă în prezent, de CUM câștigăm, ci doar de CÂT câștigăm.

Și aici mi-e teamă însă că Guvernul se va concentra pe cârpeli de moment și nu pe reforme reale, iar referirea doar la veniturile din chirii (de ce nu și din dividende, câștiguri de capital, DDA, etc.?) sau la contribuabilii suficient de tâmpiți încât să își declare veniturile mari nu face decât să îmi întărească temerea cu privire la direcția nu tocmai corectă a gândirii guvernanților.

Să analizăm puțin expresia “widen the base (…) for dependants of those with higher incomes”. Dacă ne referim la contribuția la sănătate, avem câteva probleme:

• venituri mari înseamnă contribuții mari (5,5% din 10.000 euro înseamnă de 50 de ori mai mulți bani decât din 200 de euro). În acest moment, în lipsa unui pachet de bază, cu toții beneficiem de aceleași servicii pentru cei 5,5% plătiți. Cât de rezonabil este să stabilești o sarcină suplimentară unui contribuabil care și așa plătește de zeci de ori mai mult decât alții, pentru același lucru? Nu este, dar ce mai contează, o să supraviețuim…

• ideea Guvernului ar putea însă să aibă sens și să fie chiar rezonabilă, dar doar în ipoteza în care se va defini pachetul de bază, iar asigurarea de sănătate obligatorie va fi calculată ca o sumă fixă, indiferent de venit. Nu cred însă că asta a avut în vedere Guvernul. O astfel de sumă fixă ar fi mult prea mare pentru majoritatea românilor, deci cel puțin o perioadă nu putem da complet la o parte principiul solidarității. Acest principiu trebuie însă aplicat cu moderație, pentru că altfel devine haiducie.

Din nou, diavolul stă în detalii.

Guvernul are deci o opțiune strategică:

1. să continue cu cârpelile în goana după iluzorii venituri suplimentare la buget, sau

2. să introducă reforme care să dea optimism și încredere investitorilor în România. Până la urmăp, de astfel de alegeri depinde prosperitatea.

   ***

   (Gabriel Biriș este avocat specializat în legislație fiscală)