marți

28 iunie, 2022

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pocket

23 martie, 2021

A fost odată ca niciodată o țară (să-i spunem România) în care după 30 de ani de stat și analizat s-a ajuns la concluzia că educația este un element esențial, un pilon de bază în dezvoltarea unei nații. Și în acel moment de revelație cineva a hotărât că educația trebuie inclusă în STRATEGIA NAȚIONALĂ DE APĂRARE A ŢĂRII PENTRU PERIOADA 2015 ‐ 2019. Și a fost inclusă:

O Românie puternică își apără valorile, interesele și simbolurile care o definesc, bunurile naționale și resursele naturale, precum și instituțiile care o reprezintă. Prioritate trebuie acordată educației și sănătății, protejării patrimoniului, mediului înconjurător, dar și susținerii domeniilor de excelență.”

Strategia ne povestește cu cuvinte frumoase cum se integrează educația în conceptul de securitate națională extinsă, în obiectivele de securitate, cum lipsa educației este un risc de natură socială pentru siguranța națională, cum, la acest moment, educația este o vulnerabilitate, cum trebuie conturat un amplu proiect național de educație, cum este necesară „corelarea politicilor privind piața muncii cu cele din educaţie şi sănătate în vederea sprijinirii proceselor de dezvoltare durabilă”.


Educația timpurie este parte a educației. Dar este, sau mai bine zis a fost până acum ceva vreme o Cenușăreasă fără prea mari șanse să ajungă la bal. De ce? Pentru că în momentul în care scriu aceste rânduri în țara noastră nu există suficiente creșe sau grădinițe (publice sau private) care să primească copiii cu vârste între 0 și 6 ani. Nu este locul aici să intrăm în detalii tehnice privind rolul esențial al educației timpurii în formarea unui adult (studii, cercetări, etc.), dar este de notorietate faptul că un copil începe să se formeze din primul an de viață și că o îndrumare timpurie făcută cu ajutorul personalului specializat în acest domeniu va aduce beneficii incomensurabile. Nu este locul aici să vorbim nici de procentul devastator de analfabeți funcționali în rândul adolescenților din România. Nu este locul, pentru că tocmai s-a creat cadrul să nu mai trebuiască să vorbim despre asta. Avem o strategie națională de apărare ață care ridică educația acolo unde îi este locul.

Primul pas a fost făcut. Povestea noastră pare că se îndreaptă spre un final, previzibil, fericit.

Vine al doilea pas – programul România Educată: «Proiectul „România Educată” își propune să fie punctul de pornire pentru tot ceea ce ar trebui să însemne un Proiect de țară autentic. „România Educată” este proiectul generațiilor viitoare, fundamentul pe care să putem construi România următorilor 100 de ani. Un proiect de o asemenea importanță pentru destinul unei națiuni trebuie să fie deschis către toți cei care vor să contribuie, cu responsabilitate, pentru a face posibilă punerea lui în practică», spune inițiatorul lui, însuși Președintele.

Ne îndreptăm, în mod clar către finalul, previzibil, fericit.


Avem deci premisele. Dar ne lipsește ceva esențial într-o țară în care în zona educației timpurii (creșe și grădinițe publice) statul nu a reușit să facă aproape nimic, într-o țară în care nu toți părinții își permit să își trimită copiii la creșe sau grădinițe private (din cauza costurilor uneori prohibitive). Ne lipsește baza materială și ne lipsesc sursele de finanțare.

În acest moment al poveștii noastre, Parlamentul României decide să se implice și să voteze o inițiativă legislativă care să implementeze un sistem de credit fiscal pentru educația timpurie. În câteva cuvinte, era vorba de acordarea de către angajatori angajaților a unei sume de pana in 1.500 lei pe lună pentru plata serviciilor de educație timpurie a copiilor acestora. Sumele acordate de angajator urmau să fie scăzute din taxele datorate statului de angajatori (credit fiscal) în ordine, astfel: impozit pe profit, impozit pe venit, TVA și accize. Pentru angajați, sumele primite nu erau venituri de natură salarială, deci nu erau impozabile. Prin acest mecanism statul (cel cu strategia națională de apărare și cu Programul România Educată) ar fi susținut practic părinții în demersul de a le asigura copiilor lor accesul în masă la serviciile de educație timpurie. Acest demers ar fi generat și cerere solvabilă pentru înființarea de centre de educație timpurie (creșe și grădinițe) pe care investitori privați probabil că le-ar fi construit mult mai repede decât statul, cel care în 30 de ani nu a reușit, în ciuda promisiunilor, să facă aproape nimic în acest domeniu.

Avem o lege! Povestea noastră va avea cu siguranță un final fericit, mai ales că până acum am avut parte doar de personaje pozitive. Ciudat, nu? Poveste fără zmeu nu poate exista. Așa că zmeul, care a tăcut de la începutul poveștii până în acest punct (aproximativ 4 luni de zile) a simțit necesar să-și facă simțită prezența. Și nu oricum, ci cu surle și trâmbițe. Zmeul (a se citi Ministerul Finanțelor, cel în grădina căruia stă implementarea legii sus menționate) a decis să spună STOP. A tăcut 4 luni de zile, a lăsat lumea să se bucure, să-și facă planuri, să-și pună întrebări despre cum se aplică în practică cele de mai sus și apoi a intervenit și a furat prăjitura copiilor. În loc ca zmeul să facă norme de aplicare, în loc să clarifice întrebările, în loc să dea instrucțiuni, adică cu alte cuvinte, în loc să-și pună mintea la contribuție și să muncească, zmeul a ales calea cea mai ușoară – STOP. Suspendăm aplicarea legii pentru că, vezi Doamne, ea nu e prea clară, e discriminatorie și nu răspunde la toate întrebările pe care și le-au pus timp de 4 luni de zile angajatorii și părinții. Nu o dregem, nu o explicăm, nu o reparăm, o ucidem că de aia suntem zmeu.

Zmeul a dat și niște explicații. Din acestea rezultă că de fapt a făcut un MARE bine. Pentru că în practică, „așa cum au semnalat atât contribuabilii interesați/organizațiile profesionale interesate de accesarea facilității fiscale privind educația timpurie, cât și organele fiscale, și chiar parlamentari, noile reguli fiscale reglementate s-au dovedit insuficiente pentru a permite aplicarea lor”. Și urmează un șir de exemple care arată cât de lacunară era legea și cum nu s-ar fi putut ea aplica și cum de fapt este un lucru bun că în loc să o reparăm, o suspendăm un an (ceea ce cu toții știm că, în fapt, înseamnă că am omorât-o de tot).

Îți mulțumim că citești cursdeguvernare.
Abonează-te la newsletter aici.

Nu voi relua aici șirul exemplelor și nu voi încerca să aduc argumente sau soluții. Dar trebuie să mă refer la unul dintre acestea, și anume: caracterul discriminatoriu ale legii. Nu pot să nu observ că această discriminare funcționează numai când este invocată de Ministerul Finanțelor. De câte ori nu a sesizat mediul de afaceri situații de discriminare în legislația fiscală? Oare pleiada de excepții de la plata impozitelor și taxelor nu o fi discriminatorie? Răspunsul, în mod evident este NU. NU pentru că nu vrea zmeul, nu NU pentru că nu este.

Ce mai încoace încolo, după un moment în care se părea că balul este pe cale să înceapă, Cenușăreasa noastră, tocmai bine pregătită și aranjată, a fost întoarsă acasă chiar înainte ca ceasul să bată miezul nopții. Suntem din nou, după o undă de speranță, acolo unde eram în anii 90. Și probabil că acolo vom rămâne atâta vreme cât Zmeii vor face legea în țara asta, atâta vreme cât interesele copiilor vor fi protejate ca și până acum, cu vorbe mari, dar fără fapte.

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pocket

citește și

lasă un comentariu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

toate comentariile

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

articole categorie

Citește și:

Consumatorii români aveau, la nivelul anului 2021, o paritate a puterii de cumpărare de 55,5% din media europeană, procent identic cu cel din 2020, cel mai redus de...

Lucrăm momentan la conferința viitoare.

Îți trimitem cele mai noi evenimente pe e-mail pe măsură ce apar: