România este statul membru UE care a beneficiat cel mai mult de apartenenţa la Uniune, cu o creştere a nivelului de trai exprimat în PIB/locuitor la paritatea puterilor de cumpărare standard (ajustat cu nivelul preţurilor din fiecare ţară) de la doar 39% în anul 2006 până la 63% anul trecut, potrivit datelor publicate de Eurostat.
Avansul de 24 de puncte procentuale a fost peste cel consemnat de Lituania (23 pp), Polonia (19 pp, deşi a fost singura ţară care a traversat criza fără a înregistra o scădere a economiei), Malta (18 pp, suprinzător plasată printre colegele de val de aderare din 2004), Slovacia şi Letonia (câte 14 pp) şi Estonia (13 pp).
Colega noastră de admitere în UE, Bulgaria, plecată de la un nivel al PIB/locuitor foarte apropiat de al nostru (37% din media UE la acel moment, cu doar două procente sub noi), a reuşit să avanseze doar cu 12 puncte procentuale şi este singura ţară rămasă sub jumătate din media UE, în pofida intenţiilor de a adera la Zona Euro.
Dacă pentru Cehia avansul de zece puncte este unul solid şi sustenabil, cu o apropiere sigură de Occident, Ungaria a mai câştigat doar 7 pp şi a consemnat o creştere a nivelului de trai de numai 11% în ultimii 11 ani, după ce a bătut pasul pe loc din 2014 încoace. Ea a reuşit, astfel, doar o performanţă similară cu locomotiva europeană Germania.
De altfel, Germania este şi singurul stat occidental care a beneficiat masiv de extinderea spre Est a Uniunii, urmată la distanţă de sora ei Austria ( +2 pp, care, însă, figurează pe anul trecut în statistica Eurostat ceva mai sus, cu 128% din media UE faţă de doar 123% în cazul Germaniei). Doar Danemarca a mai reuşit să nu piardă teren faţă de media UE.
Surprinzător, există şi un stat din fostul bloc socialist care a pierdut un punct procentual faţă de reperul mobil al mediei europene, şi anume Slovenia, aflată în uşor regres de la 86% la doar 85% faţă de acest reper. Ea s-a alăturat mai multor state occidentale au scăzut în termeni relativi, urmare firească a ritmurilor mai înalte de dezvoltare ale noilor membri.
Spre deosebire de aceste ţări care au mers relativ bine dar nu atât de bine precum noile intrate în UE, dar aveau de unde să sufere pierderi relative minore în clasamentul PIB/locuitor (excepţie notabilă este Portugalia, care a scăzut de unde nu prea apucase să crească, deşi este membră din 1986 şi a accesat în acest răstimp fonduri considerabile), avem şi ţări care au pierdut peste zece procente faţă de media UE.
Cea mai interesantă este situaţia Marii Britanii, de fapt şi singura care a reuşit să se păstreze peste media UE, dar sentimentul negativ (indus de cei care au căutat vina în altă parte că apartenenţa la Uniune nu a folosit la nimic, ci dimpotrivă) a adus votul surprinzător care va conduce la părăsirea blocului comunitar.
Alte două economii relativ mari, Italia şi Spania, au avut o performanţă în pierdere pronunţată de viteză, care (semnificativ pentru noi, tot de sorginte latină) a fost cauzată, într-o proporţie însemnată, de coordonatele social-culturale. Situaţia lor a confirmat aserţiunea că nu este suficient să ajungi la un anumit nivel, mai trebuie să te şi menţii acolo, ceea ce nu se face de la sine.
Este şi cazul unor ţări mai mici, nu verişoare primare ci aproape surori, Cipru şi Grecia. Prima a pierdut ţinta atinsă încă din 2006, aceea de a ajunge la media UE, în timp ce entuziasmul apropierii de aceeaşi ţintă a fost atât de mare în cazul celei de a doua, încât a condus la derapaje majore în materie de politici economice şi la o adevărată prăbuşire, de la 96% la doar 67% din media UE.
Sunt câteva aspecte şi experienţe aflate la îndemână, din care avem de învăţat pentru a nu repeta istoria altora. Mai ales că noi, deşi evident nu suntem britanici, suntem atât latini cât şi balcanici.
Poate că vom reuşi, totuşi, să tragem latinitatea mai spre Franţa, iar în Balcani să ne poziţionăm în materie de economie drept un soi de Polonie, dacă tot ne-am apucat să progresăm.
