Gabriela Ţigu / România şi turismul internaţional: probleme multe şi simple – cauze simple şi multe

Turismul: cum stau lucrurile pe-un picior de plai, cum scoatem bani din gură de rai

Climă, litoral, munte, deltă, peisaje arhaice şi o infrastructură care ar fi trebuit să funcţioneze ca unsă.

Atunci de ce avem deficit pe turism, în ani în care miza stă pe exporturi?

A existat /există o strategie pe turism, sau secretul ar putea sta în strategii complementare pe alte sectoare pentru care turismul să fie doar capătul lanţului? Investiţiile: unde sunt? Şi de ce 200 de kilometri mai la sud de România lucrurile stau mai bine? (Redacţia)

Gabriela Ţigu – şeful catedrei Turism-Servicii din cadrul ASE Bucureşti

Într-o lume în care turismul este astăzi una dintre cele mai puternice industrii, deţinând 30% din exportul mondial de servicii, peste 940 milioane de turişti internaţionali şi mai mult de 920 miliarde USD încasări din aceste fluxuri, rezistând crizei economice mondiale cu creşteri anuale moderate (4% în ultimii ani)ⁱ, România îşi caută încă locul.

Cunoscând efectele benefice ale turismului în plan economic, social, cultural, geopolitic, tot mai multe ţări îşi îndreaptă eforturile investiţionale şi promoţionale spre acest sector, generând o competiţie tot mai puternică pe piaţa internaţională. Asistăm la creşteri spectaculoase ale unor ţări, ca destinaţii turistice (spre exemplu, China, India, Brazilia, Germania, Ucraina etc.), sau la (re)confirmarea altora ca destinaţii puternice (Spania, Franţa, Italia, SUA, Turcia, Mexic, Elveţia etc.)

România şi turismul internaţional: cum, şi mai ales de ce, stăm

România nu este lipsită de experienţă pe piaţa internaţională. A fost o destinaţie căutată de turişti, atât interni cât şi externi, încă din perioada interbelică.

În prima jumătate a anilor ’60 ţara noastră a cunoscut o dezvoltare semnificativă a capacităţilor de cazare turistică, în special în zona litoralului Mării Negre. La începutul anilor ’70 România era deja cunoscută pe piaţa principalelor ţări europene generatoare de turişti, în special în Germania, Marea Britanie, Ţările Scandinave, Franţa, Italia, Austria, Belgia ş.a.

Începând cu anii ’80 România a cunoscut un declin puternic al sosirilor de turişti străini, tendinţă care s-a menţinut, sub forma atenuată, şi în anii ’90. Cauza principală a constituit-o lipsa de fonduri pentru investiţii destinate dezvoltării, modernizării şi reabilitării infrastructurilor specifice ca urmare a procesului lent şi complicat al privatizării, aplicării unei fiscalităţi neadecvate, inexistenţei unor facilităţi în domeniul creditelor bancare.

Ultimul deceniu nu a adus schimbări profunde, totuşi, odată cu aderarea la UE, s-a înregistrat o anumită creştere a volumului de investiţii în turismul românesc, în mare parte datorată fondurilor europene, dar şi o intensificare a eforturilor de conturare a unei strategii coerente de dezvoltare şi promovare a destinaţiilor româneşti.

Despre potenţialul turistic al României se vorbeşte mult în literatura de specialitate. Şi este adevărat că este unul de calitate. Dar să fim de acord că fiecare ţară are potenţial turistic, atracţii naturale sau culturale cu care se mândreşte, însă mult mai important este modul în care se alocă resursele, se reunesc eforturile investiţionale şi organizatorice, se pregăteşte forţa de muncă, se organizează şi promovează activitatea turistică, într-un cuvânt, cum se valorifică acest potenţial. Sunt de asemenea importante elementele de diferenţiere, dată fiind competiţia ridicată pe această piaţă.

Ce aduce ţara noastră pe piaţa mondială a turismului? Peisaje frumoase, natură virgină (încă…), resurse balneare foarte bogate, Delta Dunării, tradiţii nealterate, legende sau mituri atractive, cetăţile fortificate din Transilvania, alte elemente culturale unice (cum ar fi mănăstirile cu fresce exterioare din Bucovina sau basilicile paleocreştine din Dobrogea), dar şi aventură în natură, viaţă de noapte activă şi atractivă în Bucureşti sau alte mari oraşe. Diversitatea de atracţii a dus la o la fel de mare diversitate de segmente de turişti, dar, în acelaşi timp, la o incoerenţă şi continuitate a politicilor şi strategiilor de promovare, fiecare guvern din ultimii 20 de ani încercând să evidenţieze alte elemente de atractivitate, căutând alte strategii de diferenţiere.

Aceste schimbări mult prea dese ale politicii turistice nu au adus roadele aşteptate. Cifrele actuale spun totul:

• 7,5 milioane de vizitatori la frontieră în 2010 (faţă de 8,9 în 2008), dar numai 1,3 milioane turişti străini cazaţi; cei mai mulţi vizitatori vin din ţările vecine, lucru absolut normal, dar prea puţini turişti din ţările mari emiţătoare (SUA, Germania, China, Japonia, Marea Britanie, ţările scandinave)

• 10,9 milioane plecări de turişti români peste hotare în acelaşi an (fluxuri care nu sunt însă în totalitate turistice….), ceea ce ne transformă în ţară emiţătoare, aşa cum apreciază de altfel şi statisticile Comisiei Europene în ultimii 5 aniⁱⁱ

• încasări modeste din turismul internaţional, comparativ cu alte ţări concurente din Europa Centrală şi Estică (1 miliard USD)

• 2,04% contribuţia turismului în produsul intern brut şi 3,2% ponderea locurilor de muncă în turism, valori de asemenea modesteⁱⁱⁱ.

Totuşi, corect este să apreciem rata înaltă de creştere din ultimii 10 ani (7,1% creştere anuală a numărului de turişti străini cazaţi, conform Comisiei Europene)^iv, respectiv din 2011, când, conform informaţiilor transmise de MDRT, s-a înregistrat o creştere cu 11,6% a numărului de sosiri de turişti străini în spaţiile de cazare.^v

Problema spinoasă a competitivităţii: principalele puncte slabe ale turismului românesc

În ceea ce priveşte competitivitatea turismului românesc, conform Forumului Economic Mondial, în 2011, România ocupa locul 63 în lume (din 139 ţări), respectiv 34 în Europa (din 42 de ţări), cu un index al competitivităţii în turism şi călătorii de 4,17 (faţă de valoarea de 5,99 a Elveţiei, care se află pe primul loc). Situaţia nu este deloc încurajantă, acest indice evidenţiind existenţa a numeroase puncte slabe în dezvoltarea sectorului turistic: politicile guvernamentale, fiscalitatea ridicată, calitatea mediului natural, a infrastructurii de transport, educaţia şi pregătirea continuă a personalului etc.

În contrast cu potenţialul turistic valoros, numeroase sondaje au arătat că turistul venit în România nu are parte de o experienţă pe măsura aşteptărilor şi promisiunilor, deoarece peisajele urbane inestetice şi infrastructura mai slab dezvoltată duc în general la dezamăgirea acestuia.

Se mai adaugă:

• calitatea slabă a serviciilor turistice
• lipsa de amabilitate a personalului
• hoţii de buzunare sau câinii vagabonzi
• slaba diversificare a agrementului în majoritatea destinaţiilor
• lipsa curăţeniei, a parcărilor şi a grupurilor sanitare în spaţiile publice
• raportul calitate/preţ necompetitiv

La acestea mai poate fi adăugată inconsecvenţa şi insuficienţa eforturilor de marketing.

Ce este de făcut

Problemele cu care se confruntă România turistică nu sunt de nerezolvat, însă necesită eforturi susţinute şi coerente pe termen lung, după părerea mea, pe 3 planuri:

1. finanţare

2. marketing

3. educaţie

1. Finanţare nu înseamnă doar accesarea fondurilor europene, încurajarea investiţiilor interne sau externe private, ci şi facilităţi fiscale pentru turism (diferenţa de TVA îşi spune cuvântul în competiţia cu Bulgaria, spre exemplu), alocarea de fonduri ale administraţiilor locale pentru dezvoltarea şi promovarea destinaţiilor etc. S-a spus nu o singură dată că turismul şi agricultura sunt sectoare strategice pentru România, dar niciodată politicile şi strategiile guvernamentale nu au susţinut cu adevărat aceste priorităţi. Turismul este o ramură de consecinţă, el trebuie susţinut de dezvoltarea altor activităţi economice şi socio-culturale, dar pentru aceasta este necesară intervenţia statului/guvernului, în mod concertat, altfel spus, o strategie singulară pentru turism nu poate avea efecte dacă nu este coroborată cu strategii de susţinere, dezvoltate pentru celelalte sectoare (transport, agricultură, industrie, comerţ, cultură, educaţie etc., la care se adaugă strategiile în domeniul fiscalităţii).

2. Eforturile de marketing trebuie coordonate între nivelul central şi cel local sau regional, dar şi asigurate din punctul de vedere al continuităţii. Turismul nu are legătură cu politica, strategiile nu ar trebui schimbate odată cu schimbarea guvernului sau consiliilor locale, ci interesul general, al comunităţii, ar trebui respectat.

Pe de altă parte, este clar nevoie de o abordare strategică a turismului în România, iar în ultimii ani chiar s-au făcut paşi înainte. Conceptul de „management şi marketing al destinaţiei”este astazi des abordat în literatura de specialitate şi de asemenea aplicat în practica internaţională, dar considerarea lui la nivelul naţional este încă o provocare. Dezvoltarea destinaţiei România trebuie să aibă în vedere o abordare de marketing la nivel macroeconomic, dar şi la nivelul micro-destinaţiilor, evident într-o manieră integratoare. Planificarea de marketing înseamnă de fapt că destinaţia trebuie să caute răspuns la o serie de întrebări legate de piaţă, concurenţă, mediul extern, să-şi stabilească obiectivele pe care doreşte să le atingă pe o anumita perioadă, să identifice pieţele-ţintă, segmentele, produsele şi strategiile pentru fiecare piaţă în parte.

3. În turism, ca activitate de servicii, resursele umane sunt vitale. Calitatea lor reprezintă o coordonată majoră a calităţii serviciilor turistice. Ori, aşa cum am spus, dacă cele mai multe nemulţumiri ale turiştilor se referă la calitatea serviciilor, este evident că în bună măsură aceste nemulţumiri sunt legate şi de angajaţi. Din păcate cred că nu există o educaţie a „servirii” sau, dacă a existat cândva, am pierdut-o… Lipsa de amabilitate, de serviabilitate (nu umilinţă), de dorinţa de a ajuta sau de a face bună impresie unui oaspete sunt încă puncte slabe în turismul nostru. Şi nu putem pune asta doar pe seama lipsei de motivare financiară; munca în turism produce multe satisfacţii intrinseci şi ar trebui practicată doar de cei care simt că sunt făcuţi pentru aşa ceva.

Pe de altă parte, pregătirea forţei de muncă şi sistemul educaţional pentru turism au nevoie, de asemenea, de o abordare strategică, pe termen mediu şi lung. Corelarea programelor de pregătire cu nevoile pieţei, din punct de vedere cantitativ şi calitativ (meserii, competenţe) este o necesitate. La ora actuală, sistemul educaţional suferă de dezechilibre din aceste puncte de vedere şi aici sunt foarte multe de spus… ori efectele se văd în calitatea prestaţiilor.

În concluzie, în ciuda potenţialului său, România se confruntă cu multe probleme legate de contribuţia turismului în economia naţională, calitatea serviciilor şi produselor, imaginea ca destinaţie turistică, competitivitate, continuitate a strategiilor.

Se remarcă lipsa sinergiilor în economia naţională, care să contribuie la susţinerea turismului. Lipsa aplicării conceptului de „destination management” este de asemenea vizibilă, în planul gestionării activităţilor turistice atât la nivel central, cât şi la nivel local.

Adoptarea unei noi strategii de brand trebuie să fie susţinută de o creştere a calităţii infrastructurii generale şi turistice, de dezvoltarea de noi produse, servicii şi destinaţii competitive, de atragerea de noi segmente de piaţă, de o concretizare a conceptului de management al destinaţiei, totul pentru a putea oferi o bună experienţă şi satisfacţie vizitatorilor.

***

Gabriela Ţigu este Profesor universitar doctor, şeful Catedrei de Turism-Servicii în cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti