România este singurul stat membru UE care a atins limita de deficit bugetar permisă prin regulile de stabilitate economică stabilite la Maastricht pentru aderarea la Zona Euro ( 3% din PIB) şi a venit spre această valoare critică după o evoluţie de ajustare a minusului din finanţele publice pe parcursul celor trei ani precedenţi, 2013 – 2015, în care s-a încadrat lejer la această cerinţă.
Doar două state membre ale Uniunii au mai consemnat valori exagerat de mari ale deficitului bugetar, verişoarele latine mai mari şi mai dezvoltate Spania (-4,5%) şi Franţa (-3,4%). Dar ele au plecat în 2013 de la niveluri mult mai mari şi au făcut un efort constant de scădere a deficitului bugetar în fiecare an SPRE limita de 3% (vezi tabelul).
Prin contrast cu toate ţările şi pe sistemul „la noi, ca la nimeni”, am dat cu piciorul la eforturile de a menţine echilibrul bugetar în termenii asumaţi prin deja celebrul MTO ( obiectiv pe termen mediu de -1% din PIB, prescurtarea venind din „medium term objective” în lb.engleză). Obiectiv cerut insistent pentru disciplinarea financiară a banilor utilizaţi de stat, mai ales de Germania.
Stat care chiar a dovedit că face ce spune şi cere altora, în preajma ei fiind acum aliniate toate statele relativ recent intrate în UE şi provenite din fostul bloc estic cu excepţia României. Mai latini din fire, la fel ca grupul franco-spaniolo-italiano-portughez ( ceea ce ar trebui să ne dea de gândit din perspectiva unei necesităţi de ajustare în prealabil a mentalităţilor societăţii până să reuşim disciplinarea financiară), noi am ales, cum ar fi spus Conu’ Iancu, să avem şi noi „faliţii noştri”.
De remarcat faptul că nu mai puţin de zece state membre UE au consemnat în 2016, acelaşi an în care România a inversat puternic trendul de ajustare a deficitului bugetar, un buget public echilibrat sau excedentar, după modelul german. Model la care s-au conformat cam toţi, cu excepţia celorlalţi germani din Austria, duopă un mic puseu de răzvrătire ce i-a trimis la un rezonabil -1,6% din PIB după posibilităţi.
Mai de voie, mai de nevoie, balcanica Grecie a trebuit să strângă până la urmă cureaua pentru a se achita de feeria cheltuielilor nechibzuite de dinaintea crizei şi a ajuns acum la un neverosmil (pentru ea) excedent al finanţelor publice. Ceea ce arată că nota de plată a exceselor populiste vine încet dar implacabil.
Poate că ar trebui să luăm aminte că facem parte cu bune şi rele dintr-o Uniune Europeană. În care nu suntem de capul nostru şi care nu agreează schimbările de macaz. Schimbări cu care noi suntem familiarizaţi în decursul istoriei, dar nu sunt prea bine primite de o abordare mai sobră a banilor publici.
Mai ales că, după isprăvile de reducere continuă a fiscalităţii ne-am dus spre pragul de 30% venituri publice în PIB ( cel mai redus nivel din UE, unde media e la peste 45% din PIB), INCLUSIV banii veniţi să ne ajute la dezvoltare de la contribuabilii europeni mai responsabili ca noi.
Nu ne-am dori să se prindă că ne dau (şi deja mizăm pe aceşti bani europeni, tot mai importanţi ca pondere), sub diverse forme, undeva cam 3% din PIB. Asta pentru ca noi să acordăm politicianist tot felul de majorări de venituri care, dacă le cumulăm, ne iese tot cam 3% din PIB. Adică, per total, am vrea să trăim mai bine cu deficitul nostru pe banii lor.
