România în tabloul de bord al UE (3) : Costul unitar al muncii

Mai prezentăm un singur criteriu din cele zece luate drept referinţe pe tabloul de bord al macrotabilităţii europene, şi anume costul unitar nominal al muncii, calculat ca schimbare procentuală pe ultimii trei ani analizaţi. Este un indicator foarte sensibil nu doar economic , dar şi în plan social şi politic.

(Citeşte AICI despre cele 10 criterii pentru statistica dezechilibrelor europene)

Costul unitar al muncii este definit ca raport între costul salarial total (salariul nominal plus toate costurile aferente, de la contribuţii sociale, până la beneficii şi plăţi compensatorii) şi productivitatea muncii.

Concret, dacă numărătorul fracţiei apare în euro pe muncitor şi productivitatea în şuruburi pe muncitor, costul unitar al muncii va fi exprimat în euro pe şurub.

Dacă o firmă are costuri unitare mai mari decât cele competitoare, pentru a-şi îmbunătăţi competitivitatea, va trebui să reducă costul salarial total şi/sau să mărească productivitatea muncii. Aparent, prima variantă este mai simplă, în timp ce a doua presupune mai multă creativitate şi investiţii suplimentare.

În literatura economică apare, însă, aşa-numitul paradox al lui Kaldor, care arată că, paradoxal, în perioada postbelică, ţările care au avut cele mai mari creşteri de costuri cu forţa de muncă au reuşit să prospere şi să-şi adjudece cele mai mari părţi din piaţă, inclusiv la export.

Revenind la valorile consemnate de Eurostat, să vedem cum se prezintă evoluţia costului unitar al muncii pe ultimii ani în câteva ţări UE.

La fel ca şi la ceilalţi indicatori prezentaţi anterior, Germania se singularizează în peisajul statistic european şi dă tonul unui comportament auster în contrast cu prosperitatea potenţială. După care vine cu majorări exact atunci când dificultăţile generale duceau la reduceri de costuri în majoritatea altor ţări.

Franţa, care a păstrat un ritm relativ moderat de creştere, se confruntă acum cu probleme mai mari, diferenţa majoră fiind lipsa de prevedere şi timpul de reacţie. Evoluţiile din Suedia se află între cele două comportamente menţionate, cu observaţia avantajului de a nu fi în zona euro.

Avantaj de care nu au putut beneficia Spania, Portugalia şi Grecia. Prima, cu o corecţie mai rapidă de la un nivel mai înalt decât a doua, în timp ce Grecia a ajuns la valori ridicate exact atunci când nu se justifica, urmare a reducerii rezultatelor productive pe fondul tentativelor de echilibrare financiară.

Deşi cu regim de flotare controlată a monedei naţionale, România a avut o evoluţie mai apropiată de ţările legate de euro, precum Bulgaria şi ţările baltice. Cu o erodare puternică a avantajelor de costuri cu forţa de muncă existente la începutul deceniului trecut.

Interesant, Polonia, cu un regim de flotare apropiat de al nostru, a reuşit să controleze mai bine costurile cu forţa de muncă, pe o evoluţie mai apropiată de a vecinei Germania, fapt ce a avut o contribuţie majoră la evitarea (singulară la nivelul UE) a intrării în recesiune.

Evident, după cum arătam şi la început, lucrurile sunt ceva mai complicate, deoarece costurile mai mari cu munca se pot duce în venituri care să stimuleze benefic cererea agregată. Totul este ca îmbunătăţirea productivităţii şi profiturile ceva mai mici să compenseze o parte, iar păstrarea sau ameliorarea cotei de piaţă să facă restul.