Pentru prevenirea şi corecţia dezechilibrelor macroeconomice, agreeată la nivelul UE prin regulamentul 1176/2011, Eurostat a întocmit un tablou de bord pe care vor fi urmăriţi zece indicatori.
Aceştia ar urma să permită declanşarea unei proceduri de dezechilibre excesive, prin care să fie impusă statelor membre corectarea situaţiei înainte de a intra într-o situaţie foarte dicilă.
Cei zece indicatori sunt:
1. media pe ultimii trei ani a deficitului de cont curent (% din PIB)
2. poziţia investiţională netă la finalul anului (% din PIB)
3. modificarea procentuală a ratei efective de schimb pe ultimii trei ani, pe baza deflatorilor IPC
4. modificarea procentuală pe ultimii cinci ani a ponderii în exporturile mondiale, măsurată în preţuri curente
5. modificarea procentuală pe ultimii trei ani a costului unitar al forţei de muncă
6. modificarea procentuală în raport cu anul precedent a preţurilor caselor
7. fluxul privat de credit (% din PIB)
8. datoria privată (%din PIB)
9. datoria sectorului guvernamental (% din PIB)
10. media şomajului pe ultimii trei ani
Rata reală efectivă de schimb
Rata reală efectivă de schimb ( abreviat REER în limba engleză ) este un indicator care evaluează competitivitatea unei ţări relativ la principalii competitori de pe pieţele internaţionale. Modificările în competitivitate depind de variaţiile ratelor de schimb şi de schimbările relative de preţuri între o ţară şi partenerii săi comerciali.
Rata reală semnifică media ponderată a ratelor de schimb utilizate în raport cu partenerii comerciali ai ţării în cauză.
De exemplu, o ţară care trebuie să facă faţă unei creşteri a euro şi yenului japonez, simultan cu scăderi ale dolarului şi lirei sterline, poate calcula media ratelor de schimb prin ponderare cu proporţia comerţului cu ţările respective, determinând astfel rata reală de schimb.Conceptul de rata reală de schimb este util pentru a face distincţie între ratele oficiale şi cele relevante în luarea deciziilor.
Modificările REER, utilizate pentru tabloul de bord macroeconomic european, ţin cont de modificările în ratele de schimb şi evoluţiile preţurilor la consumator într-un panel constituit din 35 de ţări ( cele 27 de state membre UE, la care se adaugă Australia, Canada, SUA, Japonia, Norvegia, Noua Zeelandă, Mexic, Elveţia şi Turcia).Calculele sunt destul de laborioase, cu ponderi duble la export, care reflectă nu numai competiţia pe pieţele interne, dar şi competiţia la export pe terţe pieţe.
Creşterea ratei reale de schimb este asociată cu o reducere a a competitivităţii, în timp ce scăderea ratei reale de schimb corespunde unei creşteri a competitivităţii. Venite de pe paliere scăzute de productivitate şi salarii şi sub efectul atragerii de investiţii străine masive odată cu liberalizarea pieţelor, noile state membre ale UE, inclusiv fostele componente ale blocului estic, au trecut prin aprecieri ale ratei reale de schimb care le-au afectat competivitatea.
Consecinţa a fost scăderea atractivităţii exporturilor lor, care a impus creşterea productivităţii fizice şi diminuarea cheltuielilor specifice, dar şi creşterea capacităţii de absorbţie a mărfurilor şi serviciilor din alte ţări, care a permis sporirea puterii de cumpărare a populaţiei. Ceea ce nu constituie, în sine, o problemă, ci un stimul pentru economie, câtă vreme deficitul de cont curent amintit în expunerea precedentă nu ia proporţii şi poate fi finanţat din surse externe.
Dacă aruncăm o privire pe datele deja publicate de Eurostat, se poate observa că apar două probleme legate direct de evoluţia ratei reale de schimb.
Prima ţine de politica bugetară şi de venituri mai largă sau mai austeră practicată.
Se poate observa că inflaţia mai redusă, consecinţă a unor creşteri salariale moderate, a permis o erodare mai mică a competitivităţii Germaniei decât în cazul Greciei şi chiar o inversare a trendului în 2010, pe fondul unui euro în pierdere de viteză faţă de dolar.
Constrânsă să meargă la unison cu Germania, prin faptul că a prins trenul aderării la euro pe ultima sută de metri, Grecia nu a avut spaţiu de manevră pe baza cursului real de schimb. Ceea ce constituie a doua problemă: prin contrast, nefiind legate de euro prin existenţa de facto sau de jure a unei clauze de opt-out, Suedia şi Marea Britanie au fost în măsură să reducă rata reală de schimb şi şi-au mărit competitivitatea faţă de alte ţări.
Similar Poloniei, dar mai accentuat în perioada 2006 – 2007, în care se dădea intens lupta pentru ocuparea de cote pe piaţa destul de consistentă a noului stat membru UE România, noi am avut o creştere importantă a ratei reale de schimb ( pe fondul succeselor în procesul de dezinflaţie, dar şi al inundării cu capital străin ).
Aceasta a „săpat” în competitivitate de o asemenea manieră încât a apărut o corecţie pronunţată în perioada 2008 – 2010 ( reamintim că valorile din tabel reprezintă media pe ultimii trei ani), trend care ar trebui să nu mai continue în 2011-2012 şi să revenim la o evoluţie mai lină.
Urmărește-ne pe Google News
