România în jocul prețurilor relative și al nivelului de trai la nivel european

Prețurile din România s-au situat anul trecut exact la același nivel față de media UE ca și în 2009, primul an în care s-au manifestat deplin efectele crizei economice, respectiv 57,5%. Valorile maxime fuseseră atinse în 2007 și 2008 (63,8% și, respectiv, 63,2%), la cursuri de schimb medii anuale mult sub cele din 2009 și 2013.

Astfel, s-a ajuns în situația în care mărfurile și serviciile de la noi să fie mai scumpe decât cele din Polonia cu 2% și decât cele din Bulgaria cu 19%, iar ecartul față de cele din Ungaria s-a diminuat la doar patru procente. În intervalul 2008 – 2013, nivelul relativ al prețurilor din Polonia față de media UE 28 s-a redus cu 18% iar cel al prețurilor din Ungaria cu 14%.

Dacă țările admise în UE din 2004 încoace și cu regim valutar de flotare controlată (excepția din tabel este Bulgaria, care are moneda indexată față de euro la valoarea fostei mărci germane) au avut un nivel maxim al prețurilor în 2008, marile economii din Zona Euro au consemnat valori maxime de-abia în 2009.

Ulterior, ele au utilizat reducerea relativă a prețurilor pentru a crește nivelul de trai exprimat prin PIB la paritatea puterilor de cumpărare standard. Germania este campioana apropierii prețurilor interne de media UE, în timp ce Franța și Spania au făcut progrese mai mici iar Italia a avut o traiectorie ascendentă din 2010 și până în prezent.Singura mare putere economică ce utilizează moneda proprie și nu euro, Marea Britanie a avut o evoluție a prețurilor în contratimp cu cea din Zona Euro.

Importanța prețurilor relative constă în aceea că ele folosesc la ajustarea PIB pe locuitor exprimat în euro în funcție de prețurile din țara analizată. Dacă media prețurilor din acea țară este sub 100%, PIB-ul pe locuitor se amplifică iar dacă este peste 100% se dminuează corespunzător.

De exemplu, dacă luăm rezultatul activității economice în euro, România are un PIB pe locuitor de doar 31% din media UE. Dar, întrucât prețurile sunt mai mici cu circa 42% decât cele medii din UE, este CA ȘI CUM am avea un PIB de 54% din media UE iar prețurile ar fi cele medii din UE. Prin urmare, creșterea nivelului de trai echivalent se poate face ori prin creșterea PIB în raport cu media UE ori prin reducerea prețurilor relative, ori prin ambele metode.

Dacă ne uităm la evoluțiile din Polonia, se poate observa ușor cum perechea din 2008, de 56% PIB/locuitor la pps la 69% din prețurile europene, s-a inversat în 2013 la 68% PIB/locuitor la pps în condițiile unor prețuri de 56% din cele medii europene. Așadar, contribuția cea mai importantă la creșterea nivelului de trai de acolo a avut-o nu atât rezultatul economic exprimat în euro, cât reducerea prețurilor relative.

Ajustarea cursului de schimb, prin posibilitatea creeată de flotarea controlată, a jucat un rol esențial în acest sens. România a avut și ea un proces similar, dar mai puțin performant. Decalajul de șase procente din 2008 dintre prețurile relative față de Polonia a fost anulat și chiar ușor inversat în 2013. Ceea ce spune multe despre competitivitatea mărfurilor din cele două țări și explică deficitul cronic din schimburile pe această relație.

Trebuie subliniat, însă, că diminuarea nivelului relativ de preț are semnificații net diferite pentru statele puternic dezvoltate și cele care vor să le ajungă din urmă. Dacă pentru Germania sau Franța, convergența înseamnă reducerea prețurilor relative, pentru Polonia sau România, același proces inevitabil de convergență ar fi însemnat majorarea prețurilor relative.

De aceea, soluția corectă pe termen lung este majorarea PIB/locuitor exprimat în euro sensibil peste peste cea a prețurilor relative. Nu diminuarea acestora din urmă pentru a creea pe moment o atenuare a efectelor date de imposibilitatea de a crește într-un ritm mai alert, prin care să se reducă decalajele față de țările dezvoltate.

Performanțele date de reducerea diferită a prețurilor relative, în contextul unor abordări economice diferite, se văd foarte ușor la nivelul primelor patru economii din UE. Germania a avut cel mai mult de câștigat iar Franța s-a menținut și a avansat ușor, în timp ce Italia (aflată în Zona Euro) a pierdut teren, dar mai puțin decât Marea Britanie, care (beneficiară a clauzei de opt-out, prin care nu trebuie să adopte euro) a ținut să utilizeze moneda proprie.

Dintre colegele noastre regionale, Slovacia este cea care a performat în acest joc. Ea a reușit să crească nivelul de trai mai puțin decât Polonia sau România, dar nu va avea de-a face cu revenirea inevitabilă (pe o piață unică tot mai extinsă) la niveluri mai înalte a prețurilor relative.