Recensământul și aventura INS prin datele finale

Au început să fie publicate primele analize asupra rezultatelor finale ale recensământului populației din octombrie 2011 publicate de Institutul Național de Statistică (INS) la 4 iulie a.c. și numărul acestora va crește considerabil în săptămânile și lunile care vin. O voi face și eu dar nu înainte de a aborda câteva probleme generale ale acestei vaste și importante operațiuni statistice și a arunca o privire spre viitorul recensământ.

Recensământul din octombrie 2011 va rămâne în istoria recensămintelor din România ca fiind prima investigare statistică de acest fel, cea mai veche și mai complexă înregistrare exhaustivă a unei populații, aflată în pragul unui eșec lamentabil.

Și organizarea jalnică de către primării, și desfășurarea dezastruoasă a înregistrării populației, și rezultatele provizorii anunțau un astfel de deznodământ

(a se vedea, pentru detalii: Vasile Ghețău, Datele cu care vor lucra guvernele în următorii 10 ani. Octombrie 2011: Un recensământ ratat? Consecințele, cursdeguvernare.ro).

Toate constituiau, de fapt, expresia fidelă a stării societății românești din acești ani: marcată de criză și agravarea sărăciei, divizată, excesiv politizată, cu vizibile semne ale fracturilor economice și sociale. Atitudini iresponsabile ale unor oameni politici față de înregistrare, destule instituții de presă tratând recensământul cu incompetență și vizibilă orientare potrivnică, ca și cazuri de spirit civic îndoielnic din partea celor care au refuzat recenzarea, nu au primit recenzorul ori au furnizat informații incorecte, au completat întregul context dramatic al înregistrării din octombrie 2011.

Cum a corijat INS consecințele proastei organizări

Între a recunoaște și a spune guvernanților și opiniei publice că rezultatele sunt definitiv compromise și că operațiunea trebuie anulată în întregul ei, pe de o parte, și a concepe o tentativă de înregistrare ulterioară a persoanelor neînregistrate în octombrie 2011, Institutul Național de Statistică (INS) a ales aventura din urmă.

Mai exact, recurgerea la informațiile din registrul populației gestionat de Ministerul Afacerilor Interne a permis două operațiuni fundamentale pentru soarta recensământului :

Pe de o parte, verificarea CNP-ului existent în formularele de recensământ (și corectarea sa unde a fost cazul) și identificarea (și înscrierea) codului la persoanele care nu l-au declarat la înregistrare. Prin acest demers s-a constituit o bază omogenă de date a persoanelor înregistrate în octombrie 2011 (cca 19 milioane persoane), eliminându-se dublele înregistrări și corectând coduri incomplete ori eronate parțial.

Pe de altă parte, compararea acestei baze de populație cu cea a întregii populații cu domiciliul în România, din registrul menționat, a permis delimitarea ariei in care se pot afla persoanele neînregistrate în octombrie 2011.

A treia mare operațiune, esențială, a constat în identificarea persoanelor neînregistrate la recensământ și care aveau reședința în țară în octombrie 2011 (sau la o dată apropiată) și căutarea caracteristicilor geografice, demografice, economice și educaționale care figurează în formularul individual de recensământ. Identificarea persoanelor și a caracteristicilor a fost posibilă prin consultarea a șapte baze de date informatizate provenind de la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (două baza), Casa Naţională de Pensii Publice, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Agenţia de Plăţi şi Inspecţie Socială, Inspecţia Muncii, Ministerul Educaţiei Naţionale (pentru elevi). Evident, CNP-ul a constituit vehiculul indispensabil al acestei vaste operațiuni de recuperare a populației neînregistrate.

Cum au apărut în date încă 1,2 milioane de persoane la cifrele finale

Cât de realistă este abordarea Institutului Național de Statistică? Semne de întrebare, limite și îndoieli există, voi menționa unele dintre ele in partea finală a articolului, dar apreciez – după cunoașterea detaliilor operațiunii întreprinse și a rezultatelor -. că metoda concepută și aplicată de INS este singura care putea duce la corectarea rezultatelor provizorii și recuperarea unei populații neînregistrate la recensământ de 1,2 milioane persoane, ajungându-se astfel la un număr credibil al populației țării în octombrie 2011.

Voi mai adăuga că înregistrarea caracteristicilor personale ale populației din varii registre (ale populației, locuințelor, taxelor și impozitelor, pensionarilor și asistaților sociali, populației școlare, unităților economice și sociale etc.) este o practică devenită centrală în efectuarea recensămintelor în țările Uniunii europene după anul 2000. Deosebirea, importantă, dintre aceste metode de culegere a informațiilor personale și cea folosită de INS este aducerea la zi a informațiilor din registre, compatibilizare totală și utilizarea lor simultană în perioada de înregistrare a recensămintelor și nu după multe luni de la data recensământului.

Potrivit normelor Comisiei Europene și ale Parlamentului European pentru recensămintele din spațiul comunitar din anul 2011 (2010 în câteva țări), la recensământ s-a înregistrat populația care la data recensământului avea reședința obișnuită într-o localitate din țară, această reședință fiind identică cu cea permanentă (domiciliul) în cele mai multe cazuri dar putând fi și diferită. În felul acesta, românii aflați în alte țări europene la data recensământului nostru, pentru o perioadă de cel puțin 12 luni, nu au fost incluși în populația rezidentă a țării (INS folosește termenul de populație stabilă, generator de confuzie), ei fiind însă înregistrați ca populație rezidentă la recensămintele din țările în care se află.

Datele publicate de INS la 4 iulie a. c. arată o populație stabilă (cu reședința obișnuită în țară) a României de 20.121.641 locuitori.

Este acest număr plauzibil, credibil, după toată istoria mai veche și mai nouă a recensământului din octombrie 2011? În toate țările cifra populației rezultată din recenzare este comparată cu toate informațiile statistice disponibile și, mai ales, cu rezultatele unei operațiuni fundamentale pentru un recensământ, o nouă înregistrare, pe un eșantion reprezentativ al populației recenzate, efectuată la câteva zile doar de la terminarea înregistrării, cu personal de recensământ de înaltă calificare. Este operațiunea Post Enumeration Survey (Ancheta de Control – la recensământul nostru, termen preluat ca atare (și păstrat) din practica recensămintelor sovietice din anii 1950).

Câți români muncesc, de fapt, în străinătate

Cercetarea selectivă efectuată după recensământ a fost un fiasco și nu a putut oferi nicio informație asupra gradului de înregistrare. Ce alte repere pot fi utilizate? Ar fi numărul populației de la mijlocul anului 2011, determinat plecând de la rezultatele recensământului anterior (martie 2002) și luând în considerare toate intrările și ieșirile pe cale naturală (născuți și decedați) și prin migrație externă cu schimbare de domiciliu în/din România, calcule obișnuite ale oficiilor naționale de statistică pentru începutul și mijlocul anilor dintre recensăminte. Această populație era la 1 iulie 2011 de 21.354 mii locuitori, incluzând și românii aflați la muncă în străinătate.

Comparând populația de la recensământ cu cea de la mijlocul anului 2011 constatăm o populație mai mică la recensământ cu 1233 mii persoane, apreciabil inferioară valorilor care se vehiculează asupra numărului de români aflați în străinătate.

Estimații din mai multe surse asupra numărului de români aflați la muncă în celelalte țări din UE (pentru o perioadă de cel puțin 12 luni, constituind populație rezidentă în țările respective) converg către o cifră de 2300 mii (Eurostat – Oficiul de Statistică al UE), OECD – Organizația de Cooperare Economică pentru Dezvoltare, cifrele colectate de MAE asupra românilor cu drept legal de ședere în 90 de țări (Comunicatul Guvernului către CCR din august 2012, aplicând corecțiile care se impun), date publicate de ISTAT – Institutul Național de Statistică al Italiei, INE – Institutul Național de Statistică al Spaniei și alte institute).

Cu alte cuvinte, cifra asupra numărului populației la 1 iulie 2011 nu este coerentă cu cea de la recensământ – 20121 mii locuitori. Și nu este surprinzător. Este o abordare hazardantă, în general, judecarea și aprecierea numărul populației la un recensământ doar în raport cu numărul de la recensământul anterior, cel din anul 2002 în acest caz.

Și la acest din urmă recensământ a existat sub-înregistrare dar nu a fost niciodată cuantificată. De altfel, o anumită sub-înregistrare și chiar duble înregistrări de persoane (copii având părinții separați, mai ales) pot fi întâlnite aproape peste tot , la recensăminte. Diferența față de situația de la recensămintele noastre este aplicarea unor tehnici bine stăpânite și verificate de depistare și corectare a erorilor. O precizare mi se pare necesară: numărul românilor aflați în străinătate depășește, în mod cert, cifra de 2,3 milioane, dar s-a reținut criteriul duratei. Datele publicate la 4 iulie de INS menționează, pe lângă un număr de numai 728 mii persoane plecate pentru cel puțin 12 luni, și un număr de 386 mii persoane aflate în străinătate pentru perioade mai mici de 12 luni, număr care subestimează masiv pe cel real (ca și cifra de 728 mii a celor plecați pe o perioadă îndelungată).

Un instrument ignorat: Registrul Ministerului de Interne

Dacă în datele statistice existente nu găsim repere relevante de judecare a cifrei de 20121 mii locuitori la recensământul din octombrie 2011, unde am putea găsi?

Oricât de surprinzător ar putea părea, avem un astfel de reper dar acesta este ținut bine, departe de cei care ar dori să-l cunoască și folosească. Este vorba de registrul populației României gestionat de Ministerul Afacerilor Interne (Direcția de Evidență a Populației). În acest registru, creat înainte de 1990, se află informații asupra tuturor persoanelor care au domiciliul în România. Este de admis că informațiile sunt ținute la zi, prin includerea automată a nou născuților, eliminarea persoanelor decedate, includerea persoanelor care își stabilesc domiciliul în România și excluderea celor care părăsesc țara prin schimbare de domiciliu. Din acest registru nu se publică niciun fel de statistici agregate asupra numărului populației pe localități, pe județe, asupra distribuției pe vârste a acestor populații. Singurele informații asupra populației din aceste registre sunt cele din listele electorale, la alegeri. În aceste liste se găsesc informații nominale, cu adresă și CNP, ale tuturor persoanelor în vârstă de 18 ani și peste cu drept de vot.

Datele furnizate de recensământ asupra numărării persoanelor trebuie să fie validate cu un mijloc independent de control al acoperirii. Potrivit datelor transmise de Ministerul Administrației și Internelor la 13.04.2012 către Biroul Electoral Central, la data de 30.03.2012 numărul alegătorilor înscriși în listele electorale permanente era de 18301 mii (http://www.beclocale2012.ro/statistici.html). Este vorba de populația în vârstă de 18 ani și peste.

Nu știm nimic din registrul populației al MAI despre populația sub 18 ani. Îi știm însă ponderea în populația totală a țării dinainte de recensământ – 18,3%, atât din datele publicate de INS asupra populației pe vârste, cât și din scrisoarea adresată de Primul Ministru Curții Constituționale a României la 20.0.8.2012, referitoare la numărul românilor aflați în străinătate (http:/www.gov.ro/upload/articles/118064/ccr-20-08-2012.pdf).

Dacă știm ponderea populației sub 18 ani, o cunoaștem, implicit, și pe cea a populației de 18 ani și peste, a celor 18,3 milioane, și astfel putem estima populația totală cu domiciliul în România din registrul populației al MAI: 22,4 milioane persoane. Și iată ce echilibristică trebuie să facem pentru a afla banalul număr al populației cu domiciliul în România.

Dacă vom pune această cifră alături de cea deja menționată a numărului de români aflați în străinătate – 2,3 milioane, numărul populației rezidente (stabile) la recensământ – 20,1 milioane, apare drept un număr realist. Iar acest caracter îi este conferit și de structura pe vârste care i se asociază. Distribuția pe sexe și vârste a unei populații este construită de tot ceea ce intră și iese în/din această populație pe întinderea a 100 de ani. Istoria natalității și mortalității populației creează un model al structurii pe vârste și în figura 1 se poate vedea cât de apropiate sunt structurile pe vârste ale populației dinainte de recensământ și de la recensământ.

Corespondențele la nivelul vârstelor sunt impresionante. Variațiile unice ca amplitudine în spațiul european ale natalității românești începând cu a doua jumătate a secolului trecut conferă structurii pe vârste a populației țării deformări și iregularități cu totul particulare. Sunt indicate în figura și originea iregularităților.

Iar dacă dorim să avem expresia grafică a distribuției pe sexe și vârste atât a românilor cu reședința în țară la data recensământului, cât și a celor 2,3 milioane aflați în străinătate la aceeași dată și nefăcând parte din populația rezidentă (stabilă) la recensământ, piramida din figura 2 este relevantă (admițând ipoteza foarte plauzibilă că structura pe vârste a migranților nerecenzați este similară cu cea a celor 728 de mii de migranți recenzați (în figura 3 este prezentată această structură atât de particulară și impresionantă și pe care acum o cunoaștem pentru prima dată).

Mesajul spațiului marcat cu linii galbene în figura 2 nu este numai cel al unei masive forțe de muncă tinere plecate, dar și cel al diminuării populației rezidente de la vârstele cu fertilitatea cea mai ridicată, cu impact viitor asupra natalității dar și asupra dinamicii procesului de îmbătrânire demografică.

Datele recensământului ne oferă pentru prima dată structura detaliată pe sexe și vârste a celor plecați pe o perioadă îndelungată, ceea ce știam până acum fiind doar informații aproximative rezultate din cercetări selective ale migrației românilor. Cunoașterea acestei structuri ne va permite o analiză mult mai relevantă decât până acum a impactului demografic al migrației asupra populației rezultate la recensământ, asupra indicatorilor de natalitate/fertilitate și asupra prognozelor populației țării (și regiunilor).

Operațiunea de recuperare întreprinsă de INS a permis eliminarea din cele 19043 mii persoane înregistrate în octombrie 2011 ca populație rezidentă (stabilă) a peste 100 de mii persoane înregistrate de două ori (la două adrese) și adăugarea a 1,2 milioane de persoane neînregistrate în octombrie 2011 dar având reședința în țară la aceea dată.

Mărimea pe vârste și sexe a recuperării este și expresia mărimii neînregistrării în octombrie 2011 și ea a fost cea mai însemnată la copii și adolescenți (figura 4).

O analiză aprofundată a acestei particularități la nivel de medii, județe și localități, prin includerea nivelului de instruire, a stării civile, a situației economice și altor caracteristici va putea evidenția factorii și mecanismul de acțiune. O privire asupra gradului de recuperare la nivel de județe, relevă o corespondență semnificativă a acestuia cu gradul de neînregistrare în octombrie 2011 (figurile 5a și 5b).

Masiva operațiune de recuperare a populației neînregistrate are meritul de a fi stabilit un număr credibil al populației rezidente a țării în octombrie 2011 și o structură pe vârste realistă dar semnele de întrebare asupra întregului demers metodologic și rezultatelor sale rămân.

Recensămintele au trei mari caracteristici definitorii și respectate cu scrupulozitate: universalitate (toată populația de pe un teritoriu bine delimitat), simultaneitate (datele înregistrate au un moment unic de referință) și înregistrate individuală (aceleași informații pentru fiecare persoană). Asupra celei de-a doua caracteristici precizările INS ar fi apreciate și cred că este un deziderat publicarea unui raport detaliat asupra întregului demers, și îndeosebi asupra:

• caracteristicilor personale existente în cele opt registre folosite la identificarea persoanelor nerecenzate în octombrie 2011 și incluse ulterior;
• măsurii în care aceste caracteristici sunt identice cu cele aflate în formularul individual de recensământ;
• caracteristicilor pentru care nu s-au putut găsi informații în sursele consultate (in afară de etnie, limbă maternă și religie) și gradului în care lipsa acestor informații poate afecta calitatea generală a rezultatelor;
• calității generale a datelor înregistrate în octombrie 2011;
• discordanțelor de moment de referință a informațiilor din registre în raport cu data de referință a recensământului – 20 octombrie 2011; recomandările internaționale nu exclud înregistrarea ulterioară dar reclamă ajustări pentru respectarea aceluiași moment de referință.

Cele mai multe dintre datele recensământului asupra migrației, caracteristici economice, culturale, educaționale sunt date de stoc și fluxuri anterioare datei recensământului și rămân ca atare, fără posibilitatea actualizării lor în anii de după recensământ.

Există însă și informații care se calculează pentru toți anii de după recensământ, cele mai importante fiind numărul populației si structura pe sexe și vârste. Cu alte cuvinte, exactitatea datelor viitoare depinde de cea a datelor de la recensământ, corecții ulterioare nefiind posibile până la viitorul recensământ.

Concluzii

Vom fi, nu peste mult timp, la doi ani după recensământul din octombrie 2011 și ar trebui să tragem toate învățămintele din eșecul organizării și desfășurării acestuia pentru a putea pregăti și avea un altfel de recensământ în jurul anului 2020, când va avea loc o nouă serie internațională de recensăminte.

Recomandările internaționale pentru această serie sunt în pregătire. România a fost una din puținele țări membre ale UE care au efectuat recensămintele din seria 2010 în formulă clasică, cu formulare pe hârtie, recenzori și interviu. Practica trebuie definitiv abandonată la viitorul recensământ și înlocuită cu ceea ce alte țări fac încă începând cu recensămintele din jurul anului 2000: recensământ bazat pe informații personale extrase din registre informatizate și compatibilizate prin intermediul CNP-ului (sau un alt gen de număr personal de identificare): registrul populației, al locuințelor, al unităților economice și sociale, al taxelor și impozitelor, al instituțiilor de învățământ și populației școlare, al salariaților, al pensionarilor și asistaților social, al unităților medicale, cămine ș.a.

O bună parte din aceste registre există și trebuie doar modernizate, permanent actualizate și asigurat un riguros control al calității informațiilor. Formula registrelor nu exclude înregistrarea directă a populației pentru anumite caracteristici sau pentru verificări și conexiuni de caracteristici, dar aceste înregistrări se fac pe eșantioane reprezentative, numai în varianta electronică a formularelor, cu hărți detaliate în sistem GIS și echipament GPS.

Pregătirea viitorului recensământ începe acum și soarta acestuia va depinde de felul în care guvernanții, clasa politică și instituțiile implicate vor înțelege imensa responsabilitate pe care o au, după eșecurile organizării și desfășurării primului recensământ din România ca stat membru al Uniunii Europene. Dacă plecăm de la noua populație rezidentă a țării și admițând păstrarea și în viitor a fertilității feminine actuale, ascensiunea în continuare a speranței de viață la naștere și fără ipoteză asupra migrației internaționale a românilor în viitor, o rulare rapidă a unui cunoscut program de prognoză demografică confirmă așteptările, populația țării urmând să ajungă la următorul recensământ, în anul 2021, la 19 milioane locuitori, cu perspectiva atingerii unei populații de 15 milioane la mijlocul secolului.

***

Vasile Ghețău este profesor la Facultatea de Sociologie a Universității București, director al Centrului pentru Cercetări Demografice al Academiei Române