Radu Crăciun / Paradigma subdezvoltării și absolut necesara discontinuitate

Ce poate fi rau in faptul ca ne dorim rate de crestere anuale de 4% in ideea de a recupera mai rapid diferenta fata de taile mai dezvoltate in UE?
Obiectivul in sine este laudabil si de inteles, este adevarat, dar la fel de adevarata este si zicala conform careia pavatul unui drum cu intentii bune te poate duce intr-un cu totul alt loc decat cel vizat initial.

Istoria evolutiei economice romanesti arata ca anii in care economia romaneasca a avut rate inalte de crestere au fost mai ales anii in care tara a avut la dispozitie :

a) resurse financiare din belsug, reprezentate mai ales de intrarile de capital strain fie sub forma investitiilor straine directe fie sub forma creditelor denominate in valuta si

b) piete de export europene cu cresteri suficient de mari pentru a propaga o dinamica pozitiva si in economia romaneasca. Intrarile de capital au venit insa intr-o Romanie “virgina” care oferea oportunitati interesante de investitii chiar daca acestea erau mai degraba “naturale” decat consecinta unei strategii de dezvoltare.
Aceasta a facut ca Bucurestiul sa fie primul beneficiar, urmat de judetele din vest aflate in apropierea granitei si care nu erau dependente de lipsa infrastructurii rutiere.

Alti beneficiari au fost judetele cu o traditie industriala puternica precum Sibiu, Brasov, Prahova si Arges. Existenta unor centre universitare puternice nu a facut decat sa reprezinte un avantaj in plus pentru orase precum Bucuresti, Cluj sau Timisoara. Utilizarea la maxim a acestor oportunitati de catre investitorii straini a avut o serie de consecinte la nivel regional si microeconomic :

a)      Aceste zone s-au dezvoltat ca niste insule de posperitate inconjurate de multe ori de zone subdezvoltate, propagarea dezvoltarii fiind impiedicata de lipsa infrastructurii.

b)      Somajul in aceste zone este extrem de mic sau practic zero, ceea ce face ca antreprenorii locali sa fie fortati sa concureze dintr-o pozitie inegala cu firmele internationale, limitand posibilitatile de crestere a firmelor autohtone.

c)       Tensiunile create pe piata muncii reliefeaza si mai mult inadecvarea calitativa si cantitativa a sistemului educational romanesc raportat la cererea mediului de afaceri, lipsa unei forte de munca mediu calificate devenind principalul impediment.

d)      Atractivitatea Romaniei fata de investitorii straini existenti sau potentiali este in scadere.
Aceasta face ca, pe termen mediu si lung, Romania sa se confrunte cu doua provocari majore.
Pe de o parte, contextul extern nu va mai putea fi un motor de crestere economica avand in vedere cresterea lenta cu care se confrunta Europa, precum si fluxurile de capital in scadere substantiala si devenite mult mai selective in alegerea pietelor de destinatie.

Pe de alta parte, oportunitatile “naturale” oferite de Romania fiind epuizate, noile oportunitati vor trebui create printr-o strategie articulata de dezvoltare economica a tarii. Aceasta inseamna ca modelele de dezvoltarea haotica, “spontana”, utilizate pana acum nu mai sunt aplicabile si ca, in lipsa unei dezvoltarii coordonate, Romania este condamnata sa se confrunte cu o dezvoltare sustenabila lenta de 2-3 % in cel mai bun caz.

In esenta, atingerea unei cresteri sustenabile pe termen mediu si lung de cel putin 4% necesita un numar de piloni care sa constituie fundatia oricaror decizii ulterioare:

a)      Un consens politic legat de principalele  probleme structurale nominalizate mai jos, probleme care necesita strategii pe termen lung ce vor trebui sa fie aplicate peste mai multe cicluri electorale fara pericolul inconsecventelor manifestate pana in prezent.

b)      Sistemul educational din Romania trebuie reformat astfel incat sa produca atat din punct de vedere calitativ cat si cantitativ absolventi cu grade variate de calificare care sa raspunda cerintelor mediului de afaceri.
Convergenta nivelului de trai al populatiei cu cel din UE este imposibila fara convergenta valorii adaugate, a productivitatii medie produse de angajatul roman care in final sa asigure si o crestere a puterii de cumparare si a nivelului de trai.
Romania nu mai poate concura cu alte tari pe criteriul fortei de munca ieftine deoarece o forta de munca “etern” ieftina nu poate sa duca decat pe drumul infundat al pastrarii decalajelor de dezvoltare.

c)       Infrastructura de transport este un alt pilon fara de care dezvoltarea Romaniei are toate sansele sa ramana neuniforma si limitata. Oricat de socant ar parea, axele de transport nu ar trebui sa aiba ca prima prioritate legarea zonelor tarii cu Bucurestiul, ci dezvoltarea axelor de transport vest-est, urmand in acest fel directia vectorului de dezvoltare care s-a manifestat in toate Europa centrala.

Asa cum aratam intr-un articol, Moldova trebui scoasa rapid din izolarea in care se afla si care a transformat-o intr-o enclava a saraciei si imigratiei. Prioritatea este cu atat mai mare cu cat de existenta unui coridor de transport Moldova-Transilvania va depinde si accelerarea integrarii economice a Republicii Moldova si reorientarea exporturilor acestei tari inspre pietele europene.

d)      Romania se va confrunta in perspectiva cu cel mai important soc demografic dintre toate tarile europene. Chiar daca si in celelalte tari tendinta de imbatranire este similara, niciuna dintre ele nu se va confrunta cu un impact similar celui produs de iesirea din campul muncii si pensionarea  peste 20 de ani, pe parcursul a doar trei ani, a generatiilor de “decretei”.

Aceste evolutii vor pune o presiune extrema pe sistemul de pensii si cel de sanatate, ambele aflate deja intr-o situatie critica. Mai mult, comportamentul noilor pensionari, care vor inceta sa mai economiseasca si vor cheltui sumele acumulate de-a lungul vietii active, va face ca acumularile de capital autohton sa inceteze, influentand finantarea dezvoltarii economice.

Orice masuri de corectie a unor astfel de tendinte vor fi ingreunate  de puterea majoritatii semnificative pe care o vor avea seniorii Romaniei din acel moment. Din acest motiv, o strategie de re-echilibrare a bugetelor de asigurari sociale si de sanatate trebuie agreate prin consens cat mai rapid pentru a lasa timp in vederea aplicarii ei.

e)      Identificarea si utilizarea cu eficienta maxima a tuturor resurselor financiare disponibile pentru dezvoltare. Si cand spun asta ma refer la crearea de “vehicule financiare” nationale care pot agrega acumularea de capital local al firmelor si persoanelor fizice, la modul in care este administrat bugetul si cheltuielile publice si la atragerea de finantare externa de orice natura, inclusiv a fondurilor UE.

f)       Strategia de aderarea Romaniei la zona euro va trebui discutata foarte serios tinand cont de toate implicatiile pe care un astfel de obiectiv le aduce. (Pana acum, decidentii romani a anuntat de-a lungul timpului 6 termene de aderare la zona euro!)

Aceasta presupune stabilirea unei foi de parcurs care sa indice termene avute in vedere pentru restructurarea economiei romanesti si cresterea competitivitatii sale. Pilonii deja mentionati mai sus vor fi elemente esentiale ale oricarei strategii de aderare la zona euro.

Un astfel de obiectiv ar putea juca rolul unei ancore importante menita sa aduca toate fortele politice la aceeasi masa in scopul realizarii unui consens in legatura cu programul de dezvoltare economica a Romaniei si impiedicarii derapajelor indiferent de agendele electorale existente.

Presupunerea ca Romania va putea sa creasca accelerat dupa modelul aplicat in ultimele decenii este falsa si de aceea foarte riscanta. O rupere cu trecutul si nu o extrapolare este necesara in acest moment printr-o planificare strategica a dezvoltarii Romaniei, avand in vedere ca niciunul din proiectele de mai sus nu poate fi realizat pe termen scurt. Ele necesita planficare si apoi consecventa.

Nu trebuie sa cautam prea departe pentru a gasi modele esuate de integrare in UE sau in zona euro. Pana la urma, apartenenta la un astfel de club iti ofera o oportunitate pe care poti sa ai intelepciunea sa o folosesti la maxim sau naivitatea de a presupune ca beneficiile vor veni de la sine fara niciun efort.

Romania inca are posibilitatea sa aleaga grupul caruia vrea sa ii apartina. Dar timpul nu asteapta.

***

Radu Crăciun este economist-șef al BCR