Va marturisesc ca, avand in vedere experientele avute, nu sunt un mare fan al evenimentelor nepublice in care sunt prezenti vorbitori de anvergura, foarte bine conectati la elitele politice si economice europene si nu numai. La prima vedere pare o ocazie extrem de interesanta de a afla o gramada de lucruri care se discuta in cercurile inalte europene, care nu razbat in spatiul public, dar care vor configura deciziile publice viitoare.
Ei bine, lucrurile nu stau chiar asa. Constatarea mea este ca, in medie, pe parcursul a 90% din alocutiune, vorbitorii se marginesc la a spune lucruri sau analize pe care le regasesti in publicatiile internationale serioase, care se adreseaza, e adevarat, specialistilor. Si totusi, motivul pentru care continuu sa particip este legat de acel 10% care poate oferi cateodata surprize interesante, nu intotdeauna placute.
La un moment dat am avut privilegiul de a fi martor al unor consideratii facute de o persoana extrem de bine conectata la “establishment-ul” european, care, vorbind de slabiciunea actuala a UE si a zonei euro, spunea in esenta ca UE s-a extins mult prea rapid catre est, in conditiile in care nu toti candidatii au fost pregatiti. Pana aici totul corect. Ideea urmatoare insa m-a contrariat. Anume faptul ca, in aceste conditii, infiintarea zonei euro a fost absolut necesara pentru a pastra unitatea UE.
Sa amintim pentru inceput ca euro a fost introdus fizic in tarile membre ale zonei monetare unice in 2002, in timp ce extinderea spre est s-a facut oficial doi ani mai traziu, in 2004. Sa mai adaugam la asta ca discutiile legate de introducerea monedei unice au inceput cu aproximativ 10 ani inainte de introducerea efectiva. Din acest motiv, o relatie de cauzalitate intre cele doua decizii istorice cred ca este greu de stabilit, ca sa nu mai vorbesc ca nu mi se pare a avea nicio logica. Deci liderii europeni au fortat o uniune monetara imperfecta cu asumarea (constienta?) a tuturor riscurilor aferente pentru a rezolva problemele legate de o extindere accelerata? Ce amenintari existau intr-un moment in care capitalurile Europei de Vest erau primele care beneficiau de noi piete de desfacere si de o piata a muncii ieftina, in timp ce noii membrii erau beneficiarii unor sume semnificative, menite sa stimuleze recuperarea decalajului economic fata de tarile mai avansate. Era un win-win care ii facea pe toti o familie fericita. Deci despre ce tensiuni vorbim?
Asertiunea, falsa dupa parerea mea, care in mod voit dorea de fapt sa nege superficialitatea deciziei politice de a forma zona euro, mi-a ridicat insa un mare semn de intrebare. Chiar incearca elitele europene sa se debaraseze de responsabilitatea pentru greselile facute, ca de exemplu crearea pripita a zonei euro, dand vina pe extinderea spre est a UE? Este acesta un curent de gandire la nivel european, sau doar opinia unei singure persoane? Aceste intrebari pe care mi le-am pus la acel moment mi-au fost readuse in memorie zilele acestea de discursul despre Starea Uniunii 2016: “Catre o Europa mai buna” sustinut de Presedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker. Domnia sa spunea: “Cred ca urmatoarele 12 luni sunt decisive daca vrem sa reunificam Uniunea. Daca vrem sa depasim tragicele diviziuni dintre Est si Vest care s-au deschis in aceste luni (“Because I believe the next twelve months are decisive if we want to reunite our Union. If we want to overcome the tragic divisions between East and West which have opened up in recent months.”)
Faptul ca singura linie de separare explicita la care domnia sa face referire este pe directia Est-Vest mi se pare incorect si cred ca, in final, va avea exact efectul de a amplifica antagonismele. Pentru ca, de fapt, problemele UE sunt mult mai mari de atat, iar diviziunile sunt de fapt pe toate liniile cardinale. Pana la urma, Brexit-ul s-a manifestat pe o linie de demarcatie din vestul Europei. Problema iesirii unui membru din zona euro (Grecia) s-a manifestat pe directia Nord-Sud, dupa cum tot pe directia Nord-Sud se manifesta si decalajele economice in crestere care fac ca statele mediteraneene sa reprezinte punctul slab al zonei euro. Cu toate acestea, singura falie mentionata explicit a fost cea Vest-Est.
In ce priveste nationalismul in crestere, el este manifest peste tot in Europa si nu doar in tarile est-europene. Motiv pentru care cred ca mentionarea singulara a diviziunii Est-Vest mai pacatuieste prin ceva: confunda cauza cu efectul. Adica sugereaza ca slabiciunea UE este cauza cresterii curentelor nationaliste cand, de fapt, curentele nationaliste sunt o consecinta a lipsei de viziune politica si economica a liderilor europeni si, in primul rand, a crizei imigratiei unde eroarea de judecata a unei tari, Germania, a creat o problema pentru toate tarile din UE.
Dar se pare ca pentru politicienii din Europa, recunoasterea erorilor facute este imposibila, fiind preferata gasirea unor tapi ispasitori. Negarea realitatii nu doar ca va complica procesul identificarii unor solutii reale, dar va fi de natura sa adanceasca senzatia ca tarile din est sunt tratate ca rudele sarace. Asta in conditiile in care, in mod evident, la nivelul intregii Europe exista o ”oboseala” a integrarii, motiv pentru care europenii in momentul de fata vor stoparea procesului de integrare.
Nu in ultimul rand tratarea la pachet a „tarilor din Est” dezavantajeaza Romania in conditiile in care grupul rebel este Grupul de la Visegrad format din Ungaria, Polonia, Cehia si Slovacia. Lipsa de nuante in tratarea tarilor estice risca sa faca pana si o tara ca Romania, aliniata de voie de nevoie nucleului dur franco-german sa fie etichetata, sa fie tratata la pachet cu suratele ei estice. Ca sa nu mai amintesc de faptul ca o decuplare intr-un fel sau altul a grupului de la Visegrad de UE va duce prin pozitionare geografica si decalaj economic si la decuplarea Romania.
In acest conditii singura carte defensiva pe care poate sa o joace Romania este cea a pastrarii stabilitatii politice si accelerarii dezvoltarii economice. O economie vibranta condusa profesionist da credibilitate, da putere de negociere, este atractiva pentru mediul de afaceri vestic, devine un concurent credibil pentru tarile estice cazute in dizgratie, promoveaza absorbtia accelerata a fondurilor europene care intr-o UE restructurata pot seca peste noapte.
Faptul insa ca liderii europeni continua sa vorbeasca de mai multa integrare ca solutie la problemele existente pare sa fie o atitudine autista, in timp ce liderii nationalisti, la putere sau nu, calaresc valul opiniei publice eurosceptice. Un astfel de tablou nu are cum sa se termine cu un happy end. O pauza de reflectie este necesara si, probabil, in final, o Europa cu doua viteze. Ceea ce nu va avantaja Romania deloc. Un motiv in plus sa ne grabim.
***
Radu Crăciun este președinte și director general al BCR Pensii – mai multe analize pot fi citite pe blogul personal
Un răspuns
1.Autorul are dreptate, cind arata ca niciodata conducatorii UE nu-si recunosc erorile, cautind doar tapi ispasitori pentru consecintele lor negative.Acest lucru este de asteptat, acest comportament fiind impus de contradictia „organica” profunda, tinind de esenta Uniunii. Aceasta a cuprins in politici si proceduri identice (adica la „gramada”), tari cu conditii si cerinte diferite de progres economic si social. Interesele lor nationale si economice sint diferite sau sau chiar antagoniste.A recunoaste greselie, ar insemna asumarea/recunoasterea publica a nefunctionalitatii UE din aceasta cauza sau ca anumite actiuni sint realizate strict in interesul unor state-decidente si contra intereselor altora.Ar insemna sa recunoasca ca UE este o o organizatie economica voluntarista, in care se iau masuri in folosul celor mari,iar odata integrate tarile mici nu-si mai pot urmari si realiza interesele proprii.
Un exemplu in aceasta directie este deschiderea „totala” a portii „europene” pentru migranti de catre Germania, care are interesul procurarii de forta de munca, dupa epuizarea resurselor umane din Est.
Convenabila pentru Germania, aceasta situatie este nesustenabila economic si social pentru alte tari si mai ales inacceptabila datorita terorismului importat odata cu migrantii.
Nu degeaba Stiglitz spunea ca Germania trebuie sa iasa din UE, facind astfel o aluzie la interesele acesteia deosebite de ale UE, care mineaza prin actiuni ca cele de mai sus insasi stabilitatea acesteia.
2.Cazul brexitului si al celui ce poate urma – daca Italia nu va putea stopa valul de migranti – este simptomatic pentru „insuportabilitatea” de catre tari ale UE, a acestui comportament dirijist, impus fara drept de veto.In aceeasi masura, o economie de anvergura celei germane, pune o presiune uriasa si pe moneda Euro, careia nu-i pot face fata tarile slab industrializate.
3.La aceasta situatie dizolvanta a UE, se adauga si lipsa oricaror institutii, proiecte si tehnici pro-active ale UE de a asigura dezvoltarea industriala a flancului Sudic.Tot ceeace sint capabili sa faca birocratii sai, este o evolutie economica si industriala cu „trei viteze” in economie, prin care tarile inapoiate se descurca cum pot.
Prin aceasta viziune, conducatorii UE recunosc de facto impotenta UE in zona economica nationala, secondati vocal de presedintii unor tari ca Romania.