Independenta bancilor centrale si a politicii lor monetare este principalul pilon al credibilitatii lor. Iar credibilitatea reprezinta cel mai important activ pe care o banca centrala poate sa il aiba. Insa, pastrarea ei presupune ca deciziile bancilor centrale sa fie luate exclusiv pe criterii economice, departe de influente politice sau de alt natura, pentru ca, uneori, “pilula” politicii monetare poate fi amara.
Amestecul politicului in deciziile bancilor centrale a fost de cele mai multe ori contraproductiv, exemple in acest sens fiind furnizate in istoria recenta de tari precum Turcia sau Ungaria. Insa tentatia subordonarii bancii centrale apare si in tari cu o indelungata traditie democrata. Domnul Trump a facut nu o data declaratii prin care promitea ca, odata ajuns presedinte al SUA, il va demite pe presedintele Fed, banca centrala americana, fiind nemultumit de politica monetara pe care aceasta institutie o are. Faptul ca astfel de pozitii apar pana si intr-o tara dezvoltata, cu traditie democratica, confirma ca lupta pentru pastrarea independentei bancilor centrale nu este niciodata castigata definitiv. Ca de altfel nici cea pentru democratie…
Si in Romania am avut de-a lungul timpului momente in care politicul a incercat sa influenteze deciziile BNR, fie facand referire la dobanzile care sunt prea inalte si ar trebui sa scada, fie la cursul de schimb care ar trebui impiedicat sa creasca. Din fericire, Banca Nationala nu a dat curs “indicatiilor pretioase” primite, respectandu-si statutul de institutie independenta.
In prezent insa, BNR se confrunta cu o situatie fara precedent. Datoria publica externa a Romaniei este aproape jumatate din datoria externa si aproximativ 45% din datoria publica a tarii. Romania a ajuns in aceasta situatie din cauza deficitului bugetar mare si persistent, finantarea lui necesita investitori externi mari, cei din Romania fiind insuficienti, fie din motive de fonduri limitate, fie din motiv de expunere si management al riscului.
Din acest motiv, sunt accesate pietele internationale unde emisiunile in valuta, mai ales euro, se bucura de interes datorita dobanzilor mari pe care Romania le plateste. In plus, un alt element de atractivitate pentru investitorii straini este perceptia de stabilitate a cursului de schimb, ceea ce ii face sa se teama mai putin de riscul valutar adus de o eventuala deprecierea a leului.
Din pacate, situatia nu se va opri aici. Un calcul aritmetic simplu ne duce la concluzia ca, in scenariul de reducere graduala a deficitului bugetar preconizat astazi de guvern pe o perioada de 7 ani, in doar 3-4 ani datoria publica a Romaniei va ajunge la peste 60% din PIB.
Este un prag psihologic, pragul maxim impus de aderarea la zona euro. Faptul ca sunt alte tari europene cu o datorie mult mai mare decat a Romaniei este irelevant pentru ca Romania nu are puterea economica a Frantei sau Italiei sau veniturile lor bugetare, ca sa nu mai vorbim ca nu se afla in zona euro.
Finantarea unei datorii din ce in ce mai mari va continua sa necesite o abordare mixta, bazata atat pe finantare externa, cat si pe finantare interna. O astfel de situatie face ca independenta politicii monetare a BNR sa fie din ce in ce mai limitata prin ricoseul deciziilor politice care au incurajat deficite bugetare excesive si un ritm alert de crestere a gradului de indatorare.
Practic, faptul ca aproape jumatate din datoria publica este finantata prin imprumuturi externe face ca orice depreciere a leului sa se traduca in costuri mai mari de plata a dobanzilor si principalului. Iar acesta este un lucru extrem de important in conditiile in care, raportat la veniturile bugetare, costurile cu dobanzile datoriei publice a Romaniei au a patra cea mai mare pondere din UE, 5.8%.
Problema este ca, din estimarile analistilor, leul este supraevaluat in momentul de fata cu aproximativ 5-6%. Cursul de schimb a ramas stabil o perioada prea lunga de timp, in pofida faptului ca Romania a avut in mod persistent o inflatie semnificativ mai mare decat cea din zona euro. Explicatia a constat in folosirea de catre BNR, ca deobicei, a cursului de schimb ca o ancora anti-inflationista.
In 2025, odata cu scaderea inflatiei, o astfel de politica de curs nu se mai justifica si BNR ar trebui sa permita o reasezare a cursului la o valoare mai mare. Insa, o astfel de evolutie, ar pune o presiune si mai mare pe bugetul de stat, prin cresterea valorii in lei a datoriei publice externe.
In aceste conditii, BNR se va vedea constransa ca, prin politica sa monetara, sa permita in continuare un leu supraevaluat, astfel incat presiunea finantarilor externe sa nu puna bugetul in dificultate si sa impiedice planul de reducere graduala a deficitului bugetar.
Pretul unei astfel de abordari va fi o politica monetara a dobanzilor relativ ridicate care sa sprijine supraevaluarea leului. In paralel, ajustarea deficitului comercial va fi cel mult lenta, in conditiile unui leu supraevaluat care va face importurile relativ ieftine, iar exporturile mai putin competitive.
(Citiți și: ”Cristian Grosu / Planul fiscal: Bizarerie și extaz. Pentru antreprenori și manageri”)
***
Urmărește-ne pe Google News
