Intrată relativ recent în clubul economiilor de piaţă funcţionale, deşi are multiple probleme de dezvoltare ( nu doar economice) rămase în suspensie, România s-a uitat în jur şi a ales o combinaţie toxică între venituri reduse ca pondere în PIB, specifice zonei anglo-saxone, şi cheltuieli care tind să crească pe model european. Soldate în ultimii ani cu deficite expandate tot spre modelul american, doar că leul nu e dolar.
Datele Eurostat arată foarte clar că nu se poate merge simultan şi cu fiscalitate relativ mică, de tip „american”, şi cu cheltuieli relativ mari, pe model „european”. Combinaţia nu funcţionează pentru că bugetul public se duce spre derapaj economic chiar şi în condiţii de creştere susţinută, cum a reuşit România în ultimii ani.
Reamintim că limita de deficit de 3% din PIB stabilită prin criteriile de la Maastricht trebuie înţeleasă în spiritul şi nu doar în litera ei. Adică a fost fixată drept o măsură de prevedere pentru situaţii de criză economică şi nu de creştere susţinută. În care bifarea ei formală nu asigură nimic decât prăbuşirea finanţelor publice la primul semn de încetinire economică.
Proporţiile unui model economic
Acum, să zicem că plecăm de la realitatea unui buget situat atât pe fluxul de intrări cât şi pe cel de ieşiri financiare mult sub medie UE din motive de grad de dezvoltare economică, aserţiune confirmată de plasarea fostelor state din blocul estic tot sub media UE, trasă în sus de ţările occidentale ( însă cu noi la coada noilor membre UE).
Atunci măcar, pe drumul convergenţei cu uzanţele europene, ar fi trebuit să păstrăm realizarea mai importantă a unui procentaj mai consistent cu ţinta de integrare de facto între ţările membre performante pe partea de venituri decât pe partea de cheltuieli. Ceea ce s-a întâmplat după ieşirea din criza economică în 2014 şi 2015 şi ne-a adus cu echilibrarea bugetară chiar la un deficit mai mic de o treime în raport cu UE.
A urmat, din 2016, o sărbătorire prematură a succesului şi o ruptură evidentă în datele economice fundamentale ale bugetului, pe principiul basmului „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici, patru mari şi patru mici”. Cum tuturor le plac basmele, mai ales adulţilor (doar) cu grija zilei de mâine, s-a ajuns la o decorelare majoră faţă de evoluţiile din UE şi din regiunea noastră.
Pe traiectoria de revenire mai aproape de realitatea apartenenţei la piaţa unică, ecartul dintre venituri şi cheltuieli raportate la cerinţele la zi ale UE s-a majorat în continuare. Practic, România s-a apucat în 2018 să efectueze cheltuielile maxime ca pondere în PIB atinse 2015 cu veniturile bugetare reduse (brusc şi fără rost) din 2016, ambele fluxuri prin raportare la media UE din acei ani.
De aici a rezultat o creştere a deficitului bugetar mai mare de patru ori în termeni de procente din PIB, de la 0,7% la 3,0%, cu slabe speranţe de a mai reveni spre zona de echilibru în care se plasează vecina şi colega de val de aderare Bulgaria sau modelul nostru clamat de economie ( după dimensiuni şi structură) sau Polonia (care, să vezi coincidenţă, ne aduce cel mai mare deficit comercial în schimburile bilaterale).
Cu taxarea în jos, deși cheltuielile trebuie să meargă în sus
Dacă se face o trimitere doar la sumele colectate la buget din taxe şi contribuţii sociale ( excluzând sumele improbabil a mai fi colectate vreodată, după cere metodologia Eurostat), pentru a vedea cum stăm pe partea de fiscalitate, fără a mai înşira mulţi ani vedem cum s-a deteriorat taxarea în decurs de zece ani de apartenenţă la UE.
Or, cheltuielile vor creşte inevitabil spre media UE, tocmai pentru că suntem la coada Europei (cu câte 60% din ceea ce ar constitui o alocare de eurobun-simţ atât la sănătate, 4,3% din PIB faţă de 7% media UE, cât şi la învăţământ, 2,8% faţă de 4,6% din PIB) şi, în plus, mai sunt multe runde electorale cu potenţiale oferte pentru viitor (cu 11,7% din PIB, protecţia socială era tot în 2017, conform Eurostat, tot pe la 60% din media UE).
În context, deoarece leul nu este dolar, nu se bate nimeni pe moneda noastră naţională. Departe de a fi valută de rezervă pe plan internaţional, nu ne putem permite nici să avem deficite americane ( SUA a avut un deficit de 3,8% din PIB în 2018 şi 5,1% din PIB preliminat pe anul fiscal 2019 potrivit us.governmentdebt.us) şi nici să aşteptăm o miraculoasă schimbare de atitudine în materie de colectare.
Aşadar, se impune găsirea rapidă a unei soluţii de adecvare a fiscalităţii dar (dacă vrem să ne continuăm dezvoltarea) fără a sufoca mediul de afaceri cu taxe bizare introduse intempestiv.
Prima etapă ar fi recuperarea celor opt procente pierdute între 2015 şi 2018 pe partea de venituri relative faţă de media UE (a se citi revenirea la 36% din PIB sau la 80% din media UE). Sau, poate îmbunătățim rata de colectare?
Urmărește-ne pe Google News
