Pacienţii şi sistemul – în „reforma radicală a Sănătăţii”. Principii şi dezbatere

La începutul lunii august, consilierul prezidenţial pe probleme de sănătate, Virgil Păunescu, declara, pentru cursdeguvernare.ro., că în această toamnă Administraţia Prezidenţială urma să transmită Ministerului Sănătăţii proiectul noii legi a Sănătăţii, pe care Guvernul să o promoveze la Parlament.

Toamna a venit, însă proiectul de la Cotroceni mai întârzie, în condiţiile în care Fondul Monetar Internaţional cere României să amendeze până pe 31 decembrie 2011 legislaţia sistemului medical şi să introducă pachetul minim pentru serviciile medicale şi coplata, conform scrisorii de intenţie cu FMI şi raportului Fondului.

Săptămâna trecută, însă, consilierul prezidenţial Virgil Păunescu a pus în dezbatere publică principiile viitoarei legi, care anunţă modificări radicale în sistemul românesc de Sănătate.

Direcţiile reformei:

• Asigurarea medicală privată obligatorie. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate va fi menţinută, însă în locul caselor de stat din subordinea li se vor face loc pe piaţă unui număr de 10-12 case de asigurări medicale private. Practic, CNAS va colecta de la populaţie contribuţiile la asigurările de sănătate (10,5% din salariu) şi le va distribui către casele private, în baza poliţei de asigurări private obligatorii. ”Viitorul reformei sistemului de sănătate stă în colaborarea inter-instituţională. O parte din cele 10,5% din contribuţia fiecărui salariat la Casa Naţională de Asigurări ar putea să meargă la un asigurator privat, dar asta nu poate schimba mare lucru. Practic, asiguratul ar avea aceleaşi avantaje ca atunci când se duce în sistemul privat, deci calitatea din acest sistem şi pe care nu o găseşte la stat”, susţinea joi, la o dezbatere, Dan Constantinescu, membru al Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA).
• Spitalele de stat – fundaţii sau firme. Spitalele de stat ar urma să se transforme în fundaţii sau societăţi comerciale, proces care ar trebui să se facă în primăvara anului 2012. Astfel, susţin cei de la Cotroceni, spitalele de stat vor putea oferi medicilor salarii mai mari şi vor diminua exodul acestora, iar pe de altă parte vor concura cu servicii mai bune pentru a atrage pacienţi, în baza cărora vor primi bani de la casele private de asigurări. „Sistemul actual de sănătate suferă din cauza monopolului. Tot acest ansamblu duce la o senzaţie de incoerenţă în ceea ce priveşte politicile sanitare. Aşa încât propunerea Comisiei Prezidenţiale este un radicală, şi anume va urma o perioadă în care se vor întâmpla două lucruri: punerea operatorilor din sănătate într-o poziţie care să permită competiţia cu mediul privat (transfomarea spitalelor de stat în fundaţii, în primă fază), respectiv trecerea la un sistem de asigurări private obligatorii care să permită asiguratorilor privaţi să ofere un pachet de bază”, spunea consilierul prezidenţia Păunescu la dezbaterea de joi, organizată de Uniunea Naţională a Societăţilor de asigurare şi Reasigurare (UNSAR).
• Ministerul Sănătăţii va supraveghea sistemul. Rolul Ministerului Sănătăţii în acest sistem va fi de supraveghetor, potrivit profesorului Virgil Păunescu. MS va urmări funcţionarea sistemului de sănătate, va reglementa, va inspecta. De asemenea, se va ocupa de programele mari de sănătate. ”Banii de la CNAS sunt pentru afecţiuni acute. Programele de sănătate, care ar trebui să rămână la MS, înseamnă contribuţia statului pentru bolnavii cu boli foarte grave, care nu-şi pot permite să şi le plătească, pentru că sunt prea scumpe: cancer, SIDA”, explica Păunescu, pentru cursdeguvernare.ro, în luna august.

Pacientul în noul sistem

• Statul nu plăteşte direct pentru neasiguraţi. Reforma sistemului de sănătate ar elimina subvenţionarea de către stat a asigurărilor de sănătate pentru persoanele care nu plătesc asigurări de sănătate. „În cazul persoanelor asigurate, dar care nu plătesc contribuţii, lista acestora este stabilită de guvern în funcţie de criterii politice şi resurse. Noi propunem ca pentru cei care nu realizează venituri, dar beneficiază de servicii, să plătească altcineva. Copiii rămân pe asigurarea părinţilor. Oricum, bugetul alocat acestora este separat de fondurile de asigurări”, a explicat Cristian Vlădescu, preşdinte al Comisiei de sănătate publică din MS, la conferinţa de joi.
• Spitalele îi vor ocoli pe pacienţii cu venituri mici sau pe grav bolnavi. În baza a cei 200 de euro pe an cât este asigurarea de sănătate obligatorie, în medie, pachetul de servicii medicale de bază va fi insuficient pentru cei cu boli grave, iar spitalele se vor feri să le acorde ajutor, în condiţiile în  care nu vor şti cum le vor fi plătite serviciile. În plus, bolnavii cu venituri mici nu-şi vor permite poliţe de sănătate private sulimentare, pe care le vor plăti în afara contribuţiilor oprite de CNAS, iar spitalele nu le vor acorda ajutorul corespunzător.
• Şi asigurătorii se tem de bolnavii săraci. La dezbaterea organizată de UNSAR, joi, reprezentatul unei companii de asigurare şi-a exprimat temerea că statul ar putea obliga asigurătorii să finanţeze servicii medicale peste banii primiţi de la CNAS. „Să nu ignorăm riscul politic. Dacă se va face această redistribuire, s-ar putea să apară multe modificări care să oblige asigurătorii la servicii suplimentare”, a spus preşedinta Axa Life Insurance România, Violeta Ciurel.
• Riscul mentalităţii actuale. Asigurătorii privaţi se tem, de asemenea, că vor fi obligaţi să preia şi problemele de la CNAS odată cu banii. „Din punctul meu de vedere, consider că o redirecţionare a unei păţi din cele 10,5% datorate de către fiecare angajat din România, dar fără a schimba ceva în mentalitate, nu va aduce îmbunătăţiri substanţiale. Simpla redistribuire nu va face altceva decât să mute problemele pe care CNAS le are la ora actuală către administratorii de fonduri private”, a declarat Carmen Radu, directoarea adjunctă a Eureko.
• Goana asiguratorilor după profituri. În Olanda – care este luată ca model în versiunea propusă de la Cotroceni – profiturile companiilor de asigurări private la operaţiunile cu poliţiele obligatorii erau limitate la 1%, pentru ca firmele, în goana după profituri, să nu restrângă serviciile oferite bolnavilor. Reglementarea nu a dat însă rezultatele scontate.

Cum e în alte ţări europene

Olanda. Sistemul Olandez de sănătate a fost reformat în anul 2006. Pachetul de bază corespunzător asigurărilor de sănătate private obligatorii oferă toate serviciile curative primare: medicină de familie, spitalizări, servicii clinice. Asigurarea privată obligatorie se încheie cu firme private, care primesc bani de la Casa Naţională. Afecţiunile de durată mare, bolile mintale de durată mare, bolile mortale sunt abordate prin sisteme sociale finanţate prin alocările din taxele către stat. Serviciile suplimentare de sănătate sunt acordate prin poliţie premium, în care asiguraţii plătesc direct firmei de asigurări. Ca pondere, 50% din servicii sunt asigurate prin poliţa obligatorie, 45% prin poliţa suplimentară, iar statul mai virează 5% către fondul reglementatorului. Criticii constată că sistemul olandez nu a reuşit să controleze costurile, companiile de asigurări înregistrează pierderi, iar pacienţii sunt forţaţi tt mai mult să încheie poliţe suplimentare. Bazat pe o strategie de egalizare a riscurilor, aparatul sanitar olandez se vede surpins de evoluţiile impredictibile ale bolilor, care creează costuri suplimentare, potrivit unor date de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii.

Germania. Sistemul de asigurări de sănătate german este cel mai vechi din lume, datând din 1883, când a fost reglementat de cancelarul Otto von Bismark. Pacientul german beneficiază de trei tipuri de asigurare: poliţă de sănătate, poliţă pentru accidente şi asigurare pe termen lung, finanţate atât de angajat cât şi de angajator. Circa 87% dintre nemţi sunt protejaţi doar prin asigurările obligatorii, iar restul au asigurări private. Fondurile de asigurări de sănătate se managerizează singure.

Franţa. Sistemul francez de sănătate beneficiază de alocări uriaşe ca raport din produsul intern brut – circa11% din PIB, comparativ cu cei 3,7% din PIB în România. Deşi majoritatea medicilor lucrează în mediul privat, sistemul de asigurări de sănătate francez este foarte etatist. Statul francez le decontează pacienţilor cel puţin 70% din costurile cu sănătatea. Pentru servicii medicale suplimentare, pacienţii pot apela la asigurători privaţi, dar şi aceştia, în majoritate, sunt non-profit şi sunt atent reglementaţi de stat.