Pentru obținerea unui grad înalt de convergență cu Zona Euro este nevoie și de convergența instituțională, iar independența băncii centrale are o importanță specială, a declarat guvernatorul Băncii Naționale a României (BNR), într-un discurs ținut la AmCham CEO Forum.
„Toate cele patru tipuri de convergență trebuie luate în seamă: nominală, reală, instituțională și structurală. Convergența nominală este ușor de măsurat – criteriile sunt definite clar în Tratatul de la Maastricht. Dar trebuie să asigurăm și compatibilitatea instituțiilor noastre cu cele ale Zonei Euro și aceasta este esența convergenței instituționale, un proces în care banca centrală și independența ei sunt în mod special importante”, a declarat Mugur Isărescu.
Guvernatorul BNR a invocat și convergența structurală care „se concentrează pe adaptarea structurii economiei noastre la cea a Zonei Euro” și a repetat faptul că Tratatul de la Maastricht stipulează explicit necesitatea „unui grad înalt de convergență durabilă„.
„Totuși, această cerință pare să fie trecută cu vederea uneori”, a remarcat Mugur Isărescu, referindu-se apoi la stimularea creșterii economice aproape exclusiv prin consum și nu prin investiții care să aigure durabilitatea convergenței și să reducă decalajele dintre diferitele regiuni ale țării.
Fără o creștere economică sustenabilă, aderarea la Zona Euro se poate dovedi prematură și păguboasă, pentru că aceasta nu este un „club al convergenței”, în care membrii săi să-și îmbunătățescă neapărat convergența reală după aderarea la UE”.
„Zona euro nu este un loc confortabil pentru economiile cu competitivitate scăzută sau pentru cele cu piețe rigide. În acest context, este necesar un nivel suficient de ridicat al convergenței reale pentru a limita costurile asociate cu pierderea independenței politicii monetare”, a mai spus guvernatorul BNR.
Reechilibrarea proporțiilor consumului și investițiilor
Alte extrase din discursul guvernatorului:
- Trebuie să atingem un nivel real de convergență de cel puțin 70-75% din media zonei euro. În caz contrar, vom fi vulnerabili la șocuri asimetrice.
- România a făcut progrese consistente în termenide convergență econopmică: de la 31,3% PIB/locuitor în termeni de putere standard de cumpărare) la 60,4% în 2018.
- Totuși, „festina lente” este proverbul protrivit: „să ne grăbim într-o manieră lentă, dacă pot spune așa, pe calea convergenței pentru a atinge un ritm sustenabil pe termen mediu și lung. Cu alte cuvinte, trebuie să fim maratoniști, nu sprinteri”.
- „Contribuția investițiilor la creșterea economică a fost mai mică decât ar fi fost necesar, cheltuielile de consum fiind principalul motor al dinamicii PIB-ului. Bunăstarea a crescut considerabil, dar pentru a face ca aceste câștiguri sociale să fie durabile ar trebui să schimbăm politicile astfel încât să stimulăm investițiilor, stimulând astfel potențialul productiv al economiei.
- Abordarea adecvată este cea prin asigurarea unei reechilibrarea consumului cu investiția, nu prin descurajarea consumului, ci prin stimularea investițiilor. Aceasta este și o modalitate de a reduce decalajele de dezvoltare între regiunile României.
- Aderarea la UE a acționat ca un catalizator pentru convergența reală la nivel de țară, însă dezechilibrele de dezvoltare din România nu au scăzut semnificativ.
- România are în prezent regiuni asemănătoare din punct de vedere al nivelului de trai cu cele din Occident, în timp ce alte zone au rămas considerabil în urmă: în 2017, cea mai bogată regiune din România a fost aproape de patru ori mai bogată decât cea mai săracă ).
- De fapt, decalajele de dezvoltare din toate regiunile României au crescut iar un astfel de status quo nu este benefic în contextul adoptării euro, deoarece favorizează efectele inegale ale politicilor publice.
- Dezechilibrele pot fi atenuate, în primul rând, prin investiții în infrastructură. De exemplu, construcția autostrăzilor este esențială pentru conectarea regiunilor din România, încurajând comerțul regional și investițiile, cu efecte favorabile asupra dezvoltării și coeziunii regionale în interiorul țării.
Dilema pieţei muncii
- Pe de o parte, salariile ar trebui să țină cont de nivelul productivității. Pe de altă parte, acestea nu pot fi considerabil mai mici decât cele din alte economii, deoarece acest lucru ar duce pur și simplu la o scurgere a forței de muncă, cu consecințe drastice.
- Mai mult de trei milioane de români și-au părăsit patria pentru alte state membre ale UE.
- Pentru a limita emigrarea, salariile ar trebui să crească. Dar singura modalitate de a face acest lucru fără a afecta competitivitatea este creșterea productivității.
- Investițiile străine directe au contribuit la creșterea productivității factorilor în ultimii ani, dar dacă salariile ajung la un nivel prea ridicat, atragerea investițiilor ar putea deveni o problemă.
- Trebuie să ne asigurăm că nivelurile salariale sunt compatibile cu atragerea investitorilor, dar, în același timp, să admitem că, cel puțin în anumite domenii, salariile trebuie să crească pentru a diminua scurgerea forței de muncă care afectează atât sectorul privat și pe cel public.
- Creșterea salariului minim a fost necesară, dar trebuie să fim foarte atenți să nu afecta angajatorii, deoarece aceștia reprezintă un motor important al economiei. Cheia este, în opinia mea, creșterea salariilor într-un ritm adecvat și sustenabil.
- Chestiunea salariului este strâns legată de problema poziției externă.Dacă firmele românești nu reușesc să își consolideze cota de piață în competiția internațională, diferența dintre importuri și exporturi se va extinde, determinând accentuarea deficitului comercial și, implicit, a deficitului de cont curent. Acesta din urmă este deja la un nivel care ridică preocupări, inclusiv din punctul de vedere al finanțării sale prin fluxuri financiare considerate stabile (cum ar fi ISD și fondurile europene).
