Mihail Dumitru: Atuurile României în Politica Agricolă Comună a UE. Cum le folosim

Agricultura: această Cenuşăreasă a Economiei.

Realitatea sta pe cifre necrutatoare:

• avem de două ori mai mult teren arabil pe cap de locuitor decat media din Uniunea Europeana.
• cu toate acestea, 28% din populaţie (cea activă din mediul rural) produce 6% din PIB.
• ”an agricol bun” înseamnă, în România, anul în care hazardul meteorologic hotărăşte să fie ploaie. În anul 2011, acelaşi hazard a salvat PIB-ul şi a scos România din recesiune.
• un milion de hectare de arabil zac nelucrate.
• calea produsului din gospodărie pe rafturile magazinelor este încâlcită
• planurile zootehnice sunt haotice, sistemul este vulnerabil: Curtea de Conturi constata, recent, că peste 9 milioane de animale au fost plimbate dintr-o curte în alta pentru ca falşi proprietari să încaseze subvenţiile pe ele.
• iar din 2014 străinii au voie să cumpere teren şi să-şi înfiinţeze exploataţiile pe care românii n-au fost în stare să le aibă în 20 de ani.

Care să fie 3-5 paşi pentru ca într-o perioadă de, să zicem 5 ani, agricultura să fie un sistem închegat, care să asigure consumul intern şi să-şi garanteze contribuţia la PIB? (Redacţia)

Mihail Dumitru, director în Direcţia Generală de Agricultură a Comisiei Europene, fost ministru al Agriculturii

România a aniversat la 1 ianuarie 2012 cinci ani în Uniunea Europeană în momentul în care UE aniversează cincizeci de ani de politică agricolă comună (PAC). Calitatea de stat membru a deschis o paletă largă de oportunităţi economiei rurale româneşti, cele financiare, comerciale şi teritoriale fiind cele mai vizibile. Cât de pregătiţi sunt însă sectorul agricol, actorii economiei rurale şi administraţia românescă să le valorifice? Ce provocări ne aşteptă în viitor? Iată căteva întrebări la care voi încerca să dau câteva răspunsuri.

Deşi sunt parte integrantă a PAC actorii mediului rural românesc au încă dificultăţi în a înţelege filosofia şi direcţia de evoluţie a politicii agricole eurpene şi a politicilor agricole din lumea dezvoltată. Sectorul agricol din ţările industrializate s-a schimbat radical în cursul ultimelor decenii concurând astăzi cu cele mai inovative domenii şi cunoscând evoluţii cei conferă un loc aparte pentru viitor. Agricultura nu mai însemnă un sector primar producător exclusiv de materii prime pt industrie, însemnă un sector al inovaţie şi soluţiilor pt o lume de ce va numara curand 9 miliarde de locuitori care are nevoie să se hrănească, să-si înlocuiască sursele tradiţionale de energie pe cale de epuizare, să lupte cu schimbările climatice imprevizibile şi destructive, să furnizeze servicii publice cerute de o societate din ce în ce mai preocupată de păstrarea valorilor naturale, culturale, istorice, etc.

România are toate ingredientele necesare acestor provocări dar îi lipseşte încă reţetele de succes pentru soluţiile viitorului. Ce trebuie să facem?

1. Cu resursele umane

Agricultura nu mai este domeniul de activitate al muncii fizice necalificate sau puţin calificate. Nu mai este locul celor ce rămân „la coada vacii”. O meserie murdară, penibilă şi lipsită de satisfacţii şi perspective. Ea a devenit un domeniu de vârf al cunoaşterii umane ce necesită cunoştiinţe veste multidisciplinare. Ea imbină biologia, matematica şi fizica cu tehnologia informaţiei, cu tehnologiile avansate, cu ştiinţa managementului şi a gestiunii. De aceea, ea reclamă cunoştiinţe, pregătire şi pasiune. Romania trebuie sa reabiliteze reputaţia acestui sector pe piaţa muncii, să dezvolte sistemul de învaţământ şi pregătire continuă, să stimuleze atragerea tinerilor în sector şi să restabilescă o elită agricolă şi rurală. Utilizarea resurselor financiare europene dedicate acestui sector prin Programul de dezvolare rurală şi POSDRU ramane insuficientă. Reformarea sistemului de învăţământ şi reînfiinţarea profesiilor agricole sunt elemente esenţiale pt vocaţia agricola viitoare a României.

2.Cu resursele naturale

Din fericire România este înzestrată cu resursele naturale necesare (pământ, apă, energie, biodiversitate). Principala problemă rămâne gestiunea lor eficientă şi durabilă. Gestiunea pământului este primordială mai ales în condiţiile în care la nivel mondial există un fenomen de acaparare a resurselor de teren de către cei ce detin resurse financiare (ţări, corporaţii, persoane deopotrivă). Gestiunea eficientă a resurselor de pământ cere câteva elemente obligatorii:

• – evidenţa exactă a terenurilor. Cadastrul şi publicitatea imobiliară sunt activităţi de importanţă publică strategică în secolul în care trăim. Tehnologia ne permite astăzi să repertoriem geografic orice suprafaţă cu eroare de centimetri. Costul creieri şi întreţinerii sistemului de cadastru nu mai poate fi scuza absenţei acestuia când există un interes atât de mare pt resursele de teren.
• – obligativitatea înregistrării sistematice a proprietăţii şi impozitarea proprietatii. Statul poate prelua cheltuielile de întabulare pt categoriile de proprietari cu venituri reduse sau alternativ poate aplica o diminuare sau scutire a impozitului pt proprietăţile mici în compensarea costului unei astefel de obligativităţi.
• – reglementarea strictă a utilizării terenurilor şi a schimbării modului de folosinţă. Păstrarea potenţialului productiv agricol trebuie să fie un obiectiv strategic iar transferul din folosiţa agricolă în folosiţe neagricole trebuie din nou limitată prin plata unei taxe ce refectă costul real al aducerii în circuitul agricol al uni teren echivalent. Scoaterea din circuitul agricol al pământului trebuie descurajată prin instrumente folosite cu succes în vestul continentului european.
• – dimensiunea exploataţiei şi economia de scară nu mai sunt neaparat factori limitativi ai eficienţei sectorului în condiţiile rolului multifuncţional al fermelor. Reforma PAC propusă de Comisia Europeană introduce noi mecanisme de remunerare a serviciilor publice furnizate de ferme si asigură un rol al fermelor mici în economia rurală europeană. Ideia dispariţiei fermelor mici şi înlocuirea lor cu ferme mari pierde din actualitate. Rolul fermelor mici în păstrarea şi valorificarea patrimoniului natural şi al bogaţiei spaţiului rural este recunoscut şi remunerat.

3. Cu resursele de apă

Gestiunea eficientă a resurselor de apă trebuie să devină o realitate nu numai un slogan. Utlizarea resurselor de apă indiferent de sursă trebuie să se facă contra cost iar utilizarea eficientă a apei să devina obiectiv strategic. Adaptarea la schimbările climatice reclamă schimbarea strategiei de gestiunea şi utilizare a apei prin dezvoltarea infrastructurii publice adaptată la alternanţa sezoanelor secetoase cu cele cu excedent de precipitaţii. Stocarea resurselor de apă şi distribuirea lor în raport de situaţia hidrică reprezintă singura soluţie viabilă în condiţiile creşterii incidenţei variaţiilor climatice extreme. Reabilitarea sistemelor hidroameliorative pe criterii de eficienţă energetică trebuie sa devină un obiectiv prioritar pt investitiile publice in sisteme de managementul apei.

4.Biodiversitatea

Romania dispune încă de resurse biologice valoroase care sunt pe cale să fie pierdute. Păstrarea, dezvoltarea şi valorificarea resurselor genetice autohtone reprezintă o oportunitate nevalorificata. Investiţia în bazele genetice şi băncile de gene şi în special păstrarea şi dezvoltarea soiurilor şi raselor autohtone şi valorificarea lor comercială este o investiţie în viitor. Revalorizarea acestora în condiţiile schimbărilor şi adaptărilor climatice reprezintă un atu neexploatat.

5. Agricultura este una din soluţiile energiei viitorului

Producţia de bio-masa, bio-carburanţi şi în general de energie verde este vazută ca soluţie la epuizarea resurselor conveţionale de energie.

Resursele financiare

Dezvoltarea reclamă investiţii de capital. Multă vreme am dat vina pe lipsa banilor. Odată cu aderarea importante resurse financare au fost programate pt dezvoaltarea acestui sector. Romania dispune de un programme de dezvolare rurală în perioada 2007-2013 cu un buget total de 13 miliarde euro din care 10 miliarde fonduri publice asigurate în proporţie de peste 81% din fonduri europene nerambursabile. Finanţarea europeană reclamă însă atragerea de fonduri private de co-finanţare. Absorţia acestor fonduri a devenit un subiect central pe agenda publică şi reclamă doua direcţii de acţiune. Eficientizarea şi simplificarea gestionării lor şi dezvoltarea unui parteneriat cu instituţiile bancare pt asigurarea cofinanţării. Utilizarea instumentelor de inginerie financiară precum (fonduri de garantare, linii de creditare, etc.) pot întării acest partenariat pt finanţare.

Cercetarea, dezvoltarea şi inovarea

Reprezintă sursa soluţiilor problemelor complexe ale agriculturii şi economiei rurale. Fără reformarea rapidă a cercetării agricole România nu va fi pregătită pt noua PAC şi pt utilizarea resurselor financiare importante alocate în perioada 2014-2020. Fără integrarea rezultatelor cercetării în practicile productive Romania nu işi poate asigura sursa de vitalitate viitoare a agriculturii şi spaţiului rural. Fără un sistem profesionist şi eficient de consultanţă agricolă care să asigure transferul de cunoştiinţe şi schimbul permanent între cercetare şi productie nu se poate garanta comunicarea permanentă între generatorii şi utilizatorii de cunoştiinte şi idei în slujba dezvoltării.