Un curs de 4,1683 lei pentru euro, valabil luni 21 martie, poate părea surprinzător. Aparenţă dată de contradicţia între realitatea obiectivă şi aşteptările cu grad ridicat de subiectivitate.Coincidenţa cu necesitatea de a tempera presiunile inflaţioniste a creeat impresia că BNR intervine pe piaţa valutară pentru a menţine stabilitatea preţurilor. Dar acest lucru, cel puţin deocamdată, nu s-a întâmplat.
Desigur, aprecierea din ultima perioadă a leului constituie, până la un punct, un avantaj în lupta cu inflaţia. Pe care un observator atent în decursul timpului putea conta apriori, fără a fi nevoie de acţiuni speciale în acest sens.
Dacă aprecierea leului faţă de cotaţia medie a euro pe luna decembrie 2010 (4,2925 lei/euro) a fost de circa trei procente, cea în raport cu cotaţia medie a dolarului (3,2439 lei/euro) a fost de aproape nouă procente, adică triplă.
Dacă luăm drept bază de plecare mediile anuale pe 2010 de 4,2099 lei/euro şi, respectiv, 3,1779 lei pe dolar, avem un ecart şi mai mare, de unu la şapte procente în materie de apreciere a leului.
Cu alte cuvinte, principala influenţă favorabilă vine pe partea de preţ al carburanţilor, materia primă petrolul având cotaţiile exprimate în valuta americană. Pentru celelalte preţuri, opinia exprimată de guvernatorul BNR, aceea că variaţii de trei – patru puncte procentuale nu vor avea un impact prea mare asupra preţurilor rămâne valabilă.
Mai degrabă, evoluţia raportului leu – euro are un efect psihologic, în sensul că a rupt anticipaţiile inflaţioniste tot mai pronunţate care începuseră să se manifeste recent, odată cu apropierea de pragul de 4,30 lei/euro.
Cel mai probabil ( rămâne să vedem statisticile lunare ce vor fi publicate ulterior), BNR nu a intervenit activ pe piaţă pentru a aprecia leul. Ea a acţionat ca intermediar pentru Ministerul Finanţelor, convertind sume din valută în lei, de o manieră care să nu bruscheze piaţa şi să nu dea apă la moară speculaţiilor pe curs.
De altfel, operaţiunile valutare ale Ministerului Finanţelor fac parte din piaţa valutară. Să nu uităm că o treime din economie este bugetară, ceea ce face absolut firească influenţa moderată a acestora asupra cursului.
Din punct de vedere al echilibrelor macroeconomice, BNR nici nu ar avea interesul să aprecieze semnificativ cursul de schimb. Un leu prea puternic ar descuraja exporturile, care de-abia începuseră să intre pe făgaşul dorit.
Contrar celor vehiculate, nu există o „marjă de intervenţie” strânsă la 4,00 – 4,40 lei/euro pentru simplul motiv că plus-minus 5% faţă de o referinţă la 4,20 lei este mult sub nivelul de variaţie de 15% cerut până şi de mecanismul ERM II, de preaderare la zona euro. Singura nuanţă este plasarea cursului într-o zonă de echilibru optim între stabilitatea preţurilor (favorizată de un leu mai puternic) şi reducerea deficitului extern (favorizată de un leu mai slab).
În fine, trebuie remarcată o anumită sezonalitate a evoluţiilor leului, cu valori de primăvară tradiţional mai mari (nu intrăm acum în amănunte de ce). De exemplu, între decembrie 2009 şi martie 2010, cursul s-a apreciat de la 4,2248 lei/euro până la 4,0879 lei/euro, ceea ce înseamnă o apreciere de 3,2%, absolut similară cu cea din prezent. Altfel spus, nimic nou sub soare, cu observaţia că anul trecut martie a însemnat şi nivelul de minim al euro în raport cu leul. Fără de care nu am fi avut o uşoară apreciere de la 4,24 lei/euro în 2009 la 4,21 lei/euro în 2010.
