Legătura dintre alocația pentru copii, politica fiscală și impactul demografic

Dăm alocații universale inițial mari și apoi mici, avem deduceri ridicol de mici pentru copiii aflați în întreținere și apoi ne mirăm ce impact demografic au aceste măsuri de redistribuire a veniturilor. Asistăm pasivi la scăderea populației, atât urmare a nașterilor tot mai puține cât și a plecărilor în străinătate, cu pericolul de a asista la prăbușirea sistemul de asigurări sociale pe termen lung.

Starea de fapt

În conformitate cu prevederile Legii 61/1993 republicată și OUG 124/2011, toţi copiii cetăţeni români, straini sau apatrizi care domiciliază în România au dreptul la alocaţie de stat în cuantum de 200 lei/lună până la vârsta de 2 ani şi 42 de lei lună (84 lei pe lună în cazul copiilor cu handicap) până la vârsta de 18 ani.

(Citește și: ”Beneficiile pentru copii din câteva țări UE și marea problemă a României”)

Pentru a beneficia de alocație, copiii trebuie să urmeze o formă de învățământ. De altfel, ei pot primi suma aferentă și după împlinirea vârstei de 18 ani, dacă urmează cursurile profesionale sau liceale, până la finalizarea acestora (cu condiția să nu repete anul şcolar decât dacă motivele sunt de natură medicală).

Din 2012, cuantumul alocației de stat pentru copii se raportează la indicatorul social de referinta (ISR, stabilit la o valoare de 500 lei), dupa cum urmează:

Pentru copiii de până la 2 ani (sau 3 ani pentru copilul cu handicap), alocația de stat este 0,4 ISR.

Pentru copiii cu vârsta între 2 și 18 ani, alocația de stat este 0,084 ISR.

Pentru copilul cu handicap cu vârsta cuprinsă între 3 si 18 ani, alocația de stat este de 0,168 ISR.

Argumente și efecte comparate

Argumentația teoretică, cum că sumele acordate de stat ar fi un drept universal al copilului, are o hibă foarte ușor de decelat. Aceasta constă în modificarea bruscă, cu un raport de aproape 5 la 1, între vârsta de 2 ani și vârsta de 3 ani a copilului. Ceea ce, corelat cu durata concediului maternal și obligativitatea păstrării slujbei pe timp limitat pentru o mamă, sugerează că, de fapt, ajutorul se acordă mamei și nu copilului.

(Citește și: ”Politici de creștere demografică: Cum a balansat natalitatea către femeile salariate și instruite. România și politicile familiale europene”)

Tehnic, suma de 200 lei corespunde deducerii la impozitare a unei sume venit net de 1.250 lei, adică unui salariu brut de 1.506 lei. Cu alte cuvinte, traducerea în termeni populari a alocației de 200 lei ar fi cam așa: pentru ca mamele care lucrează să își poată îngrji copilul în primii ani de viață, li se oferă, pe lăngă dreturile legate de fostul salariu, efectul unei o deduceri la impozitare corespunzătoare salariului de 1.500 lei.

Dacă sumele plătite de statul român drept alocație pentru copii sunt foarte mici ( sub 10 euro pe lună), atunci sumele deductibile pentru copiii aflați în întreținere sunt extrem de mici ( cam 3,5 euro pe lună). Cu doar maxim 100 lei deducere, echivalentul a maxim 16 lei alocație pentru copiii celor care lucrează cu forme legale, nu trebuie să ne mire cine face copii în România și câți.

Raportul între alocații și deduceri este puternic debalansat în favoarea alocațiilor, ceea ce implică un accent pus pe teza ”copiilor la comun” și nu pe ideea de a ajuta pe fiecare după merite să aibă mai mulți copii. Pentru unii, copii devin, pur și simplu, o sursă de venit, cadența de unul la doi ani asigurând un nivel redus dar sigur de lichidități în familiile ce își duc traiul de pe o zi pe alta.

(Citește și: ”Cine și cum va plăti pensiile decrețeilor. Cum pregătește guvernul țara pentru anul în care 35 la sută dintre români vor fi pensionari”)

Alții lucrează și susțin, prin taxele și impozitele plătite, sistemul de asigurări sociale. Dar sunt descurajați să aibă copii tocmai prin politica de venituri dusă de același stat la care contribuie. După care nu prea au de ce să își încurajeze urmașii crescuți cu greu din cauza obligațiilor sociale asumate de stat ( majoritatea asistată votează ca minoritatea susținătoare să-i dea bani, c-așa e în democrație) să rămână în țară și să perpetueze acest mod de a aborda politica demografică din perspectivă economică.

Soluțiile – neplăcute dar echitabile

Soluții ar fi dar prespun asumarea riscului de a nu place electoratului mult și incult sau puțin și exagerat milocreștin. Ele ar trebui să ducă la echilibrarea veniturilor din alocații cu cele din deduceri, cea mai simplă metodă fiind majorarea deducerii pentru copii mai spre nivelul deducerii de 740 lei practicate la impozitele pentru pensionari ( indiferent de mărimea pensiei, că așa a considerat onor justiția română ).

Totodată, ar fi utilă egalizarea alocației de 200 lei dată universal sub 2 ani cu cei 42 lei dați tot universal până la 18 ani. Și acoperirea cu bani din partea statului stict a unor produse pentru copii pe bază de vouchere valorice. Pentru a nu mai finanța natalitatea de circumstanță, ci realmente bunăstarea noului-născut. Care, în treacăt, fie spus, ( pe model norvegian) nici nu ar trebui încredințat unor familii care nu dovedesc (cu acte) că au din ce să îl crească.

(Citește și: ”Motorul României duduie afară. Ce șanse avem să-l mai reconectăm la economia națională? Trei sociologi – trei scenarii posibile”)

Și, dacă am vrea să facem realmente ordine în hățișul de niveluri de protecție social, am putea face unificarea deducerilor la același nivel pentru salariați, copii și pensionari la 750 lei ( efect 120 lei de persoană rămași în buzunarul celor care încasează bani cu forme legale). Ar fi cea mai simplă și constituțională abordare (deocamdată suntem egali în fața legii dar nu și în fața fiscului).