În condițiile în care rezultatul economic este în scădere, cazul României anului 2020 (-5% pe primele trei trimestre), se pune problema sursei și a ritmului în care ar putea fi majorate veniturile, fie ele salarii sau pensii, pentru a permite o revenire echilibrată din criză și reluarea creșterii economice.
Chiar dacă diferă cauzele iar sistemul bancar este acum mult mai solid, ne-ar fi util să vedem ce s-a întâmplat concret la precedenta criză și care a fost traiectoria consemnată în datele oficiale referitoare la PIB, salariu și inflație, în ideea de a trage anumite concluzii pentru ceea ce urmează.
În primul rând, ar trebui remarcat că inflația a fost cu mult mai mare la precedenta criza economică, ceea ce ar fi reclamat o majorare mai mare decât în prezent pentru păstrarea puterii de cumpărare.
Creșterea medie a prețurilor deja consemnată în 2020 potrivit INS (+2,6%), a fost la doar o treime față de cea din 2008 și mai mică de jumătate față de cea din 2009 – 2011.
Contrar percepției publice și tăierilor salariale cu 25% din sectorul bugetar, suma medie încasată de un angajat din economia națională nu a scăzut niciodată în termeni nominali ci doar a fost mai mică în 2010 și în 2011 decât avansul PIB. Adică a trebuit să „aștepte” revenirea economiei reale, pentru a nu compromite puterea de cumpărare a banilor încasați nominal.
De-abia în 2012 și 2013, creșterea salariului mediu a depășit marginal nivelul inflației, ceea ce a permis începutul refacerii puterii de cumpărare în raport cu nivelul de referință din 2008, evident prea ridicat față de PIB și de cursul monedei naționale (acolo a jucat un rol major și intrarea în UE).
Fapt elocvent, nivelul altminteri majorat NOMINAL în lei al unui angajat a revenit la valoarea exprimată ÎN EURO de dinaintea crizei numai în 2013, ceea ce sugerează o legătură între rezultatul PIB în termeni reali și posibilitatea de a avansa cu retribuirea tot în termeni reali, păstrând perspectivele de echilibrare macroeconomică.
În 2014, odată cu atingerea fostului PIB în termeni reali, s-a putut trece la o creștere mai substanțială a salariului ca putere de cumpărare (indexare de facto de 7,47% la o inflație de doar 1,07%). Deloc întâmplător, România a reușit în 2015 performanța macroeconomică cea mai bună, având îndeplinite și toate condițiile pentru trecerea la euro și obiectivul de stabilitate pe termen mediu, cu un deficit bugetar greu de conceput din perspectiva actuală (-0,6% în 2015).
Discrepanța dintre avansul salariilor și al PIB-ului ( bazată și pe ponderea istoric redusă a remunerării salariaților, care s-a cam terminat ca sursă de creștere) a adus apoi un spor considerabil al salariului exprimat în euro, practic dublat pe parcursul a doar șase ani.
Asta cu prețul majorării puternice a deficitelor externe (soldul contului curent a fost trimis sistematic în ultimii ani sub limita de -4% din PIB iar deficitul bugetar a „ieșit în decor” în 2019, după ce a „derapat” anterior periculos aproape de cele trei procente din PIB permise, în pofida creșterii economice robuste.
În 2020, discrepanța dintre creșterea salariilor și scăderea PIB a fost de peste zece procente față de mai puțin de șapte procente în 2009, tot an electoral. Costurile cu pandemia nu explică de ce deficitul bugetar pe anul trecut va fi aproximativ triplu raportat la limita de 3% din PIB (suntem în procedură de deficit excesiv, suspendată TEMPORAR) și nici de ce am fost avertizați de CE că datoria publică se îndreaptă spre 60% în 2022 și 100% în 2027.
Ca la un film cu final deschis, putem alege acum creșterile nominale promise și așteptate, cu riscul major de ajustare în termeni reali a puterii de cumpărare inflamate deja. Ajustare prin inflație și/sau curs, plus majorarea masivă datoriei externe exact înaintea valului de trecere la pensie a „decrețeilor” .
Sau să facem ceea ce se cheamă pentru echilibrul macroeconomic abandonat metodic din 2015 încoace „damage control” (controlul pagubelor, în lb. engleză), fie și la solicitarea Comisiei Europene. Pentru a ne putea redresa mai lin, în termenii stabiliți de noi și cu sprijin european, nu prin inevitabile ajustări brutale de către piață. Vă lăsăm să trageți concluziile și să alegeți care scenariu ar fi mai potrivit.
Urmărește-ne pe Google News
