Istorie prin „asumarea răspunderii”. Adevărata zicere periculoasă a lui Băsescu

Două zile, atât a câştigat, de această dată fără să vrea, Traian Băsescu prin declaraţia lui cu tradarea regelui.

Spun „a câştigat”, pentru că, la zarva despre Constituţia care nu se va modifica esenţial (am scris aici de ce) şi cu  regionalizarea care e prea făcută pe genunchi ca să nu fie amânată (n-a făcut încă nimeni un studiu de impact), doar o controversă istorică mai mai lipsea ca să să rămânem în imponderabilitate. Tensiune si breaking-news-uri despre orice, numai despre guvernarea propriu-zisă nu. (Uitati-vă cum s-a scufundat subiectul intreruperii finanţărilor UE gestionate de ministerul dezvoltării – ca să iau doar un exemplu la întâmplare.)

Spun „fără să vrea”, pentru că e vorba pur si simplu de o prostie. O mare prostie. În stânga şi în dreapta (da, am auzit voci căinândul pe rege chiar şi la stânga, începândnd cu Ion Iliescu) lumea se indignează, scutură de praf documentele şi studiile istorice, combate, sună istorici si politilogi încercând să înţeleagă unde vrea să ajungă preşedintele cu atacul său. Nu vrea să ajungă nicăieri: Traian Băsescu s-a trezit pălăvrăgind despre rege în clişeele pe care le foloseşte îndeobşte cu duşmanii săi tradiţionali. O dovedeşte faptul că nu a comis doar o bădărănie gratuită, ci s-a avântat, cu aceeaşi lejeritate verbală, pe un teren chiar periculos, acolo unde chiar trebuie, ca preşedinte, să-ţi măsori vorbele. Şi iată de ce.

1. Băsescu a vorbit prosteşte, fără minima rezervă necesară unui subiect plin de nuanţe. Cei care caută motivul ascuns pentru care preşedintele l-a făcut trădător pe rege şi cei care scormonesc după un mister politic sofisticat să observe că Traian Băsescu nu a adus el singur vorba despre trecutul suveranului. Discuţia a fost provocată de Ion Cristoiu, fără nicio legătură cu subiectele fierbinţi ale dezbaterii, apropo de ziua în care Antonescu a ordonat armatei traversarea Prutului. Cum nu e obişnuit să tacă atunci când nu ştie, s-a aruncat oprbeşte în ea, cu aceaşi lejeritate cu care a plonjat în opera lui Cărtărescu.

2. Nu a ţintit către un punct subtil al controversei istorice (nici nu avea cum, de vreme ce nu pare a face diferenţa dintre „Conducător” şi prim-ministru – preşedintele consiliului de miniştri, mai exact). Omul a tras, aşa cum obişnuieşte, de la şold. Nu cuvântul „trădare” e cheia reacţiei sale, ci „averile” (pe care le dăm unora înapoi, nu-i aşa?), „slugă a ruşilor” şi „interesul naţional”. Nu i-a păsat cum au stat lucrurile, sau ce cred cei care, după o viaţă de cercetare, nu au reuşit să dezlege un moment atât de încâlcit cum a fost abdicarea regelui. I-a păsat ce simte „poporul” la auzul acestor cuvinte. Asta nu se cheamă politică, asta e psihopolitică (despre care am scris aici) şi se adaugă la prostia cu care s-a avântat pe acet teren.

3. Aici e aici. Zicerea care dovedeşte că Traian Băsescu tocmai se asculta vorbind este cea referitoare la ceea ce el a numit „invadarea”  Basarabiei. A fost nevoie ca Ion Cristoiu – care, iată, ştie mai bine decât un preşedinte că Marea Neagră e un lac rusesc – să-i atragă atenţia asupra termenului „invadare”. Or, „dă nasol” (cum ar zice amicii lui Traian Băsescu) ca accepţiunile pe care le poate căpăta acest cuvânt rostit public să-i scape tocmai unui preşedinte care, în relaţia cu Moldova… şi în acuzaţiile (îndreptăţite) pe care le aduce Rusiei… Asta a fost partea cea mai periculoasă a scurtei disertaţii istorice pe care preşedintele a ţinut-o poporului, şi asta şi dovedeşte că a vorbit, în cel mai simplu sens al sintagmei – ca să nu tacă, şi să arate că are şi el o părere. Trecem peste aspectul că una a decretat de la tribuna parlamentului citind Raportu Tismăneanu, şi alta e părerea lui reală.

Acum, e drept: nu trebuie scăpat din vedere un adevăr de fundal. Regele Mihai a fost repus în posesie de către regimul Iliescu-Năstase (nu chiar gratis, erau exact vremurile în care fundaţia lui Radu Duda primea bani grei ca să ne facă „imagine în lume”), şi pe undeva or mai fi rămas nişte simpatii „accentuate”. Dar asta nu are nicio legătură cu aducerea în discuţie (şi reacţia aferentă) intempestive, din discuţia de la B1 de miercuri seară.

Aşa că, să ne liniştim: Istoria nu va fi schimbată prin asumarea răspunderii de către guvernul Boc.

Chiar, când o să auzim cum stă treaba cu regele şi cu „invazia” Basarabiei de la domnul Emil Boc?

PS: Nu sunt regalist, monarhist, n-am nici o iluzie că România poate fi scoasă la liman print-un om providenţial sau printr-o schimbare a regimului constituţional (ar fi suficient ca toţi să fie egali în faţa legilor deja existente). Cu ani în urmă, am participat la Braşov la un „discurs” al regelui şi mi-am dat seama că e prea departe de omul vivace, în putere, dur şi viclean de care avea nevoie România momentului. Urmau să se perinde pe la cârmă, sau foarte aproape de ea, Constantinescu, Năstase, Vadim, Iliescu, Băsescu.