Nicio revoluţie în ţara lui Cozmâncă. (II). (Ne)modificarea Constituţiei

Scriam în numărul de ieri că dificultatea atât a regionalizării corecte şi eficiente a ţării, cât şi a modificării Constituţiei vine din faptul că aceste transformări trebuie să opereze într-o altă Românie decât cea oficială. Am numit-o „România lui Cozmâncă”, pentru că ea a fost desenată chiar la începutul anilor 90 special pentru a putea fi manipulată electoral, distorsionată în funcţionalitatea statului de drept şi confiscată din punct de vedere economic. Astăzi vorbim de dificultatea modificării Constituţiei, lucru pentru care reiau, cu copy/paste, caracteristicile înşirate ieri ale României lui Cosmâncă:

„România lui Cozmâncă este ţara organizată nu după impulsiile de dezvoltare naturală, nici după alinierea la conjuncturile externe, nici după principiile unei democraţii eficiente, nici după legile implacabile ale economiei de piaţă. E o Românie rudimentar electorală (din punct de vedere politic) şi fundamental expusă spolierii sistematice (din punct de vedere economic). Pentru a se încadra în acest portret, ţara lui Cozmâncă are câteva caracteristici:

1. Accesul la putere (adică la resurse) se obţine nu prin alegerile oficiale, ci se cumpără neoficial prin mita electorala nepedepsită, oferită nu alegătorului, ci capului de locuitor dependent de ce primeste de la cel care-i promite. Pentru ca acest lucru să se petreacă, ţara trebuie împărţită „la caroiaj”, fiecare pătrăţel de hartă trebuie să aibă un stapân şi un responsabil, numit (nu ales oficial!) după cele mai rudimentare norme ale politicii de cadre.

2. Deasupra organizării administrative oficiale a ţării, există STRUCTURA neoficială a finanţatorului mitei. Finanţatorul bate deputatul, Baronatul bate Judeţul. Din punct de vedere al eficienţei politice, discuţi cu baronul; faptul că baronul îşi adjudecă şi funcţie politică este efectul femonenului, nu cauza lui.

3. Starea de lucruri de la punctele 1 şi 2 este socotită în rândul locuitorilor majoritari drept stare naturală a lucrurilor, astfel încât, pentru electoartul majoritar, aşa e de la Adam încoace, Dumnezeu a creat lumea aşa strâmbă şi coruptă; de fapt, nici nu-i strâmbă şi coruptă: aşa e ea, pur şi simplu. Această logică produce consecinţe şi o atitudine „politică”: partidul care nu „dă” ulei, zahăr, cizme, bani la plic, şepci şi cine ştie ce alte mărunţişuri, nu are nimic de dat şi de promis.

Asta e ţara care trebuie regionalizată, spuneam ieri.

Astăzi scriu: ăştia sunt oamenii care trebuie să modifice şi să aprobe Constituţia.

Acum: aud voci care pretind că Băsescu are o valută forte cu care să negocieze modificarea Constituţiei: le va oferi PSD şi PNL doi ani din mandatul său de preşedinte, prin suprapunerea prezidenţialelor cu parlamentarele.

Fals, din cel puţin două motive. Mai întâi, că Băsescu nu va negocia cu PNL şi PSD, ci cu acea STRUCTURĂ supraconstituţională de care scriam mai sus la România lui Cozmâncă. Să mai spunem că în această structură găsim şi o bună parte din PDL ? Apoi, târgul e total dezavantajos pentru politicienii României lui Cozmâncă: Băsescu le dă doi ani din mandatul său, şi le cere, la schimb, să se desfiinţeze – pentru că asta înseamnă să consimtă la modificarea Constituţiei. Iată cel puţin trei puncte care nu vor trece la o eventuală schimbare a legii fundamentale:

a. Scoaterea din Constituţie a prevederii potrivit căreia „Caracterul licit al averii se prezumă”. Să ne înţelegem: într-o ţară împărţită la caroiaj, cum a desenat-o în anii 90 geniul politicii de cadre româneşti, nu a fost lăsat la voia întâmplării nici măcar un oscior. Totul a fost evaluat şi pus deoparte pentru cineva: aşa au fost clădite majoritatea (nu toate, dar majoritatea) averilor uriaşe din România ultimilor 20 de ani. Să încercăm să ne închipuim dacă clasa suprapartinică care conduce ţara va primi, de dragul orgoliilor lui Ponta şi Antonescu, doi ani din mandatul lui Băsescu, riscând confiscarea averilor pe care puţini le pot justifica. Eu, unul, mă îndoiesc. Fie şi numai din cauza acestei prevederi, noua Constituţie nu va trece de Parlament. În România oficială, prevederea ar deveni punct într-un program politic. Dar în România lui Cozmâncă ea va crea o solidaritate a clasei suprapartinice care n-a furat ea vreme de 20 de ani ca să rişte totul pe nişte alegeri prezidenţiale pe care nici măcar nu e sigur că le va câştiga cine „trebuie”.

b. Noua Constituţie ar trebui să prevadă că imunitatea parlamentară e valabilă doar pentru declaraţiile şi acţiunile politice. Pardon! Suntem într-un stat în care campaniile electorale sunt finanţate ILEGAL de absolut toate partidele parlamentare. (Cursdeguvernare.ro a publicat AICI un articol despre finanţările partidelor – am ridicat doar un colţ al plapumei sub care se hârjonesc finanţatorii transpartinici ai campaniilor electorale cu aleşii, şi încă nu ne-am dat seama cine e deasupra.) Şi într-o ţară în care destui finanţatori îşi cumpără, odată cu locul eligibil pe liste, şi imunitatea, e greu de crezut că se vor găsi două treimi din „aleşi” care să-şi dea foc la valiză. România va putea spera la o atare prevedere trecută în Constituţie abia după ce va reuşi să organizeze două campanii electorale consecutive fără mită electorală. Până atunci, facem teorii.

c. În fine: parlament unicameral, cu maximum 300 de aleşi. E o discuţie, dacă unicameral sau bicameral. Ceea ce iese complet din discuţie este numărul: 300. Într-o ţară care s-a dovedit prea mică pentru finanţatorii partidelor, şi parlamentul e, chiar şi aşa, prea mic pentru clasa politică doritoare să se gândească la binele naţional. Cine nu crede să încerce să-şi închipuie zgomotele confruntării din partidele mari (şi toate sunt mari, nu-i aşa?) la facerea listelor de eligibili… Oare am putea să formăm o listă cu mai mult de 10 % de „indezirabili” care să plece acasă? A consimiţi la o atare prevedere înseamnă, pentru toate partidele, schimbarea fundamentală a filosofiei după care se stabilesc atât listele de candidaţi la parlament, cât şi a însăşi maniera în care se face politică dincoace de Tisa. Şi astea toate cum aşa, peste noapte? Dintr-un condei?

O adevarată revoluţie, poate adevărata revoluţie, la 20 de ani de la împuşcarea lui Ceauşescu. Asta ar insemna regionalizarea ţării şi modificarea Constituţiei în maniera în care o propune Băsescu. Ca şi în articolul de ieri, închei cu pericolul şi cu speranţa care se învârt în jurul acestor  întreprinderi.

Pericolul: să batem apa în piuă încă un an, ne mai apropiem de alegeri, mai consumăm energia noastră politică, mai ţinem adversarii politici în şah şi ţara în aştepatrea unei soluţii care nu are cum să vină de la o astfel de clasă politică.

Speranţa: intactă, ca şi la regionalizarea ţării: această infiorător de grea întreprindere politică să se facă cu orice preţ politic, chiar dacă nu e perfect coerentă din prima ei formulare. Şi să dinamiteze situaţia actuală astfel încât să deschidă un drum fără întoarcere: scoaterea ţării din prizonieratul în care o ţin interesele clasei suprapartinice care o conduce de 20 de ani. Abia atare „aventuri” ar fi raţiunea pentru care Băsescu să-şi justifice în modul cel mai practic posibil cel de-al doilea mandat.