Interviu Iulian Stanciu / Între SUA și China, ”piața unică europeană are probleme foarte mari și ea va trebui complet regândită în noul mandat al Comisiei Europene”

”În timp ce, în afara Uniunii Europene, la est și la vest, guvernele au stat în spatele jucătorilor mari și i-au împins prin diverse politici – fie că vorbim de politici de stimulare a unei industrii, de politici de subvenții, subvenții de export, subvenții pe diverse tehnologii noi – i-au potențat și i-au ajutat să crească la nivel global, Europa a construit foarte multe reglementări noi, a fost campioană la reglementări.
Aceste reglementări, chiar dacă par că protejează cetățenii Uniunii Europene, de fapt, dezavantajează companiile mai mici din Uniunea Europeană” – spune Iulian Stanciu, președintele executiv al eMAG, într-un interviu acordat revistei exclusiv print CRONICILE Curs de Guvernare, Nr. 77.

Interviul a vizat rolul marilor jucători globali în economiile naționale, politicile europene de-a suprareglementa activitatea unor potențiali jucători cu forță globală și beneficiile pe care, astfel, economiile le pierd, de la micile companii pe orizontală la societăți.
”N-ai cum să faci reglementări în Europa fără să ții cont de ce se întâmplă cu ceilalți poli globali de putere economică. Și apoi, jucătorii mari din celelalte țări din afara Uniunii vin mult mai ușor și se adaptează mult mai ușor noilor reglementări ale Uniunii Europene, pentru că ei au avut un avantaj – se numește în limbaj economic sandbox. Au un teren de joacă o perioadă, în care sunt lăsați să-și dezvolte noile tehnologii.” – spune Iulian Stanciu.

Prinsă între SUA și China, Europa are o problemă cu marii săi jucători în economia globală: de la modul de funcționare a pieței unice și până la suprareglementarea care împiedică crearea unor astfel de jucători, care să iasă la bătaie pe piețele globale cu competitorii chinezi și americani.
Iulian Stanciu, președinte executiv al eMAG, pune în context companiile mari din România, care tind spre internaționalizare, și schițează „dieta” de care au nevoie jucătorii de top din economie.
Mai jos, câteva fragmente relevante din interviul cu Iulian Stanciu – care atinge unul din punctele nevralgice ale economiilor europene, punct pe care a insistat însuși Mario Draghi, în celebrul său Raport :

***

CRONICILE:
Există două școli de gândire, când vine vorba de competiția globală: economii cu jucători globali foarte puternici sau, de cealaltă parte, corporații foarte bine controlate sub aspectul concurenței. Totul se desfășoară în acest moment, și în punctul ăsta de inflexiune economică, sub ochii noștri. Pe ce lume trăim, de fapt, din perspectiva asta?

Iulian Stanciu:
Perspectiva mea va fi una de jos în sus, venită de la firul ierbii, de la microeconomie spre macroeconomie.
Dacă este să simplificăm, economia funcționează așa: statul vine și pune la dispoziția economiei infrastructura, însemnând educație, infrastructură de transport, infrastructură digitală și alte elemente de infrastructură.

Statul vine și setează cadrul, reglementează. De asemenea, statul are posibilitatea de a interveni. Intervenția asta poate să stimuleze capitalul sau poate să-l încurce – să limiteze capitalul și câteodată poate să stimuleze nu munca, ci nemunca.

Acum aș vrea să punctez, dacă tot am discutat de cadrul ăsta pe care îl setează statul, să discutăm mai departe despre cam cum arată o piramidă a companiilor într-o economie.

Avem companii mari, foarte mari și, fiind mari, au o bază foarte puternică și își construiesc planuri pe termen lung – pe 10 ani sau chiar pe 20 de ani. În momentul în care își fac planurile astea, ele își permit să facă investiții foarte mari, care schimbă fundamental productivitatea sau care își generează, prin lucrurile noi pe care le construiesc, niște avantaje competitive. Dar asta înseamnă niște riscuri pe care le iau. Pot să stea trei ani sau cinci ani în pierdere, iar beneficiile vin după. Nu se pot face astfel de investiții fără un plan pe 10 ani sau chiar pe 20 de ani. Și ăsta este avantajul pe care îl au companiile mari, dar este și responsabilitatea, până la urmă, pe care aceste companii o au față de acționarii lor pentru a produce valoare pe termen lung.      

Companiile mari sunt, de fapt, cele care, prin investiții și prin salariile mari pe care le plătesc celor de la centru, de la headquarters, generează business pentru companiile medii și mici. Astfel că într-o economie care are puține companii mari, companiile medii și mici vor fi slab dezvoltate. Sau în momentul în care companiile mari încep să taie din investiții, lucrul ăsta se va vedea în ceva timp, poate doi, trei, cinci ani, în scăderea activității companiilor medii și mici.

Aș mai vrea să ating o definiție. Dacă ne uităm la piața locală, avem companii mari românești și avem companii mari care vin din afară. Chiar dacă pentru oameni s-ar putea să fie tot companii mari, diferența este foarte mare. De ce? Pentru că o companie este românească atunci când ea are sediul central în România, indiferent de proveniența capitalului. Putem să luăm proveniența capitalului separat, dar acum s-ar putea ca acest capital să vină de la pensionarul din Canada și din Australia, prin fondul de pensii care e investit într-o companie – și aia în alta, și tot așa. Deci, s-ar putea să fie complicat să identifici cu adevărat proveniența capitalului, așadar, hai să rămânem la compania românească. Compania cu sediul central în România are foarte mulți furnizori și un impact foarte mare pe orizontală. Și exemplele încep să fie relevante și în economia românească.            

Avem Banca Transilvania, avem Dacia, avem Dedeman, avem UMB Spedition, avem eMAG, avem companii care investesc local, produc proprietate intelectuală – produc local bunuri, servicii – și unele dintre ele le și exportă, și își cresc piața, își cresc cota de piață local. Acum câțiva ani, Roland Berger a făcut un studiu prin care a măsurat impactul eMAG asupra PIB-ului României și a reieșit că pentru fiecare angajat nou la eMAG se angajează alți șapte oameni în alte companii.

(…………………………………………………………..)

CRONICILE:
E vorba de economia pe verticală și de cea pe orizontală. Dar înainte de-a intra în detalii, să discutăm despre state și despre politicile statelor privind verticalele – companiile mari. Dacă ne uităm astăzi în lume, vedem că unii merg pe stimularea jucătorilor mari, globali, iar alții temperează lucrurile. Haideți să discutăm despre cum e în SUA, cum e în China și cum e în Europa – pentru că Europa e între cei doi coloși, de la Est și Vest.

Iulian Stanciu:
Statele Unite și China, în mod diferit, și-au potențat jucătorii mari naționali în jucători globali. Avem în vedere impactul foarte mare pe care acești jucători, având sediul central în țara respectivă, îl au asupra economiei respective – pe verticală și pe orizontală –, pentru că angajează foarte mulți oameni și pentru că au foarte mulți subcontractori care, la rândul lor, angajează foarte mulți oameni. Mai este un avantaj, acela că au piețe locale foarte, foarte mari.

Așa cum o arată și Raportul Letta, piața unică europeană are probleme foarte mari și ea va trebui complet regândită în noul mandat al Comisiei Europene, pentru a crește competitivitatea Uniunii Europene. În timp ce la jucătorii mari de la est și de la vest, din afara Uniunii, guvernele au stat în spatele jucătorilor mari și i-au împins prin diverse politici, fie că vorbim de politici de stimulare a unei industrii, de politici de subvenții, subvenții de export, subvenții pe diverse tehnologii noi, i-au potențat și i-au ajutat să crească la nivel global, Europa a construit foarte multe reglementări noi, a fost campioană la reglementări. Aceste reglementări, chiar dacă par că protejează cetățenii Uniunii Europene, de fapt, dezavantajează companiile mai mici din Uniunea Europeană.

Vorbim despre companiile mari din Uniunea Europeană care, de fapt, sunt mai mici decât cele din Statele Unite sau din China.
Politica de concurență a Uniunii Europene a fost una foarte fragmentată și s-a dus până la concurență în interiorul unei țări.
Adică, o companie mare din România, care este o companie mică în Europa și o companie foarte mică la nivel global, este considerată sau poate fi considerată o companie dominantă, cu foarte multe reglementări și cu imposibilitatea de a se mai dezvolta rapid.

Fragmentarea asta este foarte nocivă pentru dezvoltarea Europei. Și totul a culminat cu blocarea fuziunii Alstom-Siemens, care ar fi făcut un jucător mare european să poată concura cu marii jucători americani sau chinezi.

N-ai cum să faci reglementări în Europa fără să ții cont de ce se întâmplă cu ceilalți poli globali de putere economică. Și apoi, jucătorii mari din celelalte țări din afara Uniunii vin mult mai ușor și se adaptează mult mai ușor noilor reglementări ale Uniunii Europene, pentru că ei au avut un avantaj – se numește în limbaj economic sandbox. Au un teren de joacă o perioadă, în care sunt lăsați să-și dezvolte noile tehnologii. Haideți să luăm ca exemplu inteligență artificială. S-a vorbit mult despre efectele negative ale inteligenței artificiale, dar ei au fost lăsați să se joace în Statele Unite și în China câțiva ani – cu toate efectele negative pe care le-au produs o perioadă – până când tehnologia s-a dezvoltat.  

Pe urmă, chiar jucătorii mari au venit la reglementatori și le-au spus: „Acum știm cam ce trebuie reglementat. Reglementați”. Pentru că ei deja și-au făcut joaca.

Europa a făcut invers: a venit fericită și a spus: „Gata, noi reglementăm”, înainte ca mari jucători să se dezvolte în Europa și nu mai ai loc să faci greșeală. În momentul în care începi și greșești, ești imediat taxat.

Sau în China, spre exemplu – am citit acum câțiva ani –, conceptul ăsta era descris astfel: let the bullets fly. Adică, lasă-i să tragă din toate părțile, să vedem ce se întâmplă, cum se așază, în ce direcție o ia tehnologia respectivă, inovația respectivă și pe urmă venim și o reglementăm. În Europa, punem carul înaintea boilor și asta dezavantajează inovația, și nu ajută companiile europene.

Europa a înțeles greșit felul în care ar trebui stimulată inovația și nu a reușit, pe termen lung, să protejeze cetățenii, ci, de fapt, să-i facă prizonierii unor reglementări foarte dure și, de multe ori, aplicate într-un mod absurd. Vedem GDPR și când mergem la dentist…

Și mai e un aspect, cel al puterii acestor companii și cum se manifestă. Vedem de multe ori autoritățile locale – fie că sunt ele europene sau că sunt la nivel național – că vin și se uită cu mult mai mare atenție la jucătorii locali, față de jucătorii internaționali. Și nu de puține ori am auzit, în relație cu diverse autorități: „Dar unde să mergem să-i controlăm pe ăia? Că nici n-au sediu în România”. Asta, în timp ce companiile alea vând de la distanță și în general nu respectă legislația europeană, pentru că se bazează pe lentoarea Uniunii Europene de a acționa, pe fragmentarea Uniunii Europene în foarte multe piețe.

(……………………………………………………)

CRONICILE:
Am vorbit despre economia globală, competiția cu SUA și China, apoi am venit în Europa și am văzut cam care ar fi aici problema. Haideți să facem un pas mai spre est, spre Europa Centrală și de Est. să vorbim și de jucătorii mari din regiune, din zona noastră: Polonia, Cehia, Ungaria, poate chiar Bulgaria. Dacă ne uităm la jucătorii lor, ce vedem, față de România?

Iulian Stanciu:
Aș include aici și Turcia. Din ce ne-am uitat în zonă, vedem două strategii:

o dată, vedem state care au stat aproape de jucătorii mari și i-au încurajat să se dezvolte pe piețele internaționale, pentru că banii pe care îi aduceau din piețele internaționale ajutau foarte mult economia locală, chiar dacă, o perioadă, statul a investit în aceste companii. Și statul își face, tot așa, un plan pe termen lung, 10 ani, poate se gândește: „Le dau la început trei ani, îi ajut într-un fel sau altul, după care eu încep să scot banii din extra-taxele pe care ei le plătesc”. Și am avut state care au stat în spatele jucătorilor mari.

Și avem situații în care statul a luat verticalele mari care formează economia și în fiecare s-a uitat la ce suntem noi buni, și a început să susțină cu politici o anumită verticală. Și cred că aici cel mai bun exemplu este cel al polonezilor în agricultură, cu merele, unde au devenit imbatabili, după ce au investit în tot lanțul și tot ce înseamnă crearea acestui sector. Au lucrat pe tot lanțul, de la tehnologii, oameni, cercetare, semințe, producție, distribuție, produse cu valoare adăugată, retail ș.a.m.d.

Apoi, vedem ce se întâmplă acum în Turcia. Turcia s-a inspirat din modelul chinezesc de stimulare a exporturilor și s-a dus către companiile producătoare, și le-a zis: „Vrem să exportați și să vă legați de toate piețele europene”. Având în vedere cât de ușor a devenit să te legi în comerț online – s-au legat de toate marketplace-urile europene și au un program de subvenții pe trei ani prin care aceste companii vor începe să exporte peste tot în Europa, pe principiul Chinei –, vom vedea produsele și producătorii din Turcia vânzând direct către consumatorii europeni prin programul ăsta – deci programe foarte aplicate.

Acum nu mă pricep la agricultură sau la transporturi, dar cred că în economia digitală noi putem să fim un jucător în regiune. Avem câteva bucăți din economia asta digitală unde România ar putea sta bine. Putem sta bine în partea de securitate cibernetică și avem jucători buni, precum și competențe bune în România, și putem să dezvoltăm și să stimulăm dezvoltarea.

Am putea alege niște verticale și să începem să specializăm oamenii din școli, licee, universități, pe urmă stimuli pentru companii pentru inovație, cercetare și dezvoltare în anumite zone, și pe urmă să începem să culegem roadele, după ce aceste companii se vor dezvolta în afară. Avem foarte multe companii de software, 80% dintre oamenii din IT lucrează în companii de software care vând produse sau produc software pentru companii din alte țări. Ele ar putea deveni companii de produs. Vorbim despre trecerea de la vânzare de creier, bucată la bucată, la companii de produs. Și pentru asta ar trebui stimuli.

(………………………………………………………)

Când vorbim de extern, aici este extraordinar de importantă predictibilitatea. Și aici ai doi actori în extern. Ai statul, ca reglementator, și acționarii. Aici conflictul de obicei apare între termen scurt și termen lung. Managementul unei companii va dori întotdeauna să își construiască planuri pe termen lung și să aibă perspective pe termen lung. Pentru că în momentul în care începi să spui – și asta o zic chiar din experiența proprie, din felul în care am construit lucrurile de la firul ierbii – o poveste pe termen lung, să le spui oamenilor:

„Uite, putem să schimbăm ceva, putem să facem ceva, tu faci parte din povestea asta” – oamenii vin și pun foarte multă energie, fie că sunt angajați, că sunt parteneri, nici nu contează, oameni care vor face parte din povestea asta.
Când acționarul vine și spune: „Stop, vreau banii acum, tăiați”, se strică. Sau statul vine și spune: „Stop, vreau să pun taxe, impozite”, așa iarăși lucrurile se strică. Ce înseamnă că se strică? Se distruge valoarea care s-ar fi împărțit către mulți actori.

(…………………………………………………….)

Interviul integral poate fi citit în numărul 77 al revistei CRONICILE Curs De Guvernare, numărul 77.

(Citiți și: ”Cât mai putem finanța Modelul Bunăstare fără Dezvoltare. CRONICILE NR. 77. Sumarul, titlurile, autorii, coperta)

***