Potrivit datelor oficiale utilizate la calcularea indicelui prețurilor producției industriale (IPPI), cea mai importantă ramură a industriei prelucrătoare ca pondere în rezultatul economic total este cea care se ocupă de fabricarea autovehiculelor de transport rutier, a remorcilor și semiremorcilor, cu 11,10%.
Ea este urmată de industria alimentară, cu 10,58% și precedată de producția și furnizarea de energie electrică și termică, gaze, apă caldă și aer condiționat, care grupează 17,18% din producția industrială.
De reținut, industria românească lucrează în proporție aproape exactă de două treimi pentru piața internă și o treime pentru piața externă ( mai exact 66,63% la intern și 33,37% la extern).
Dependența de piața externă
Unsprezece domenii de activitate au o dependență ridicată de export, având ponderi de peste 50% ale livrărilor către exterior.
Alte zece domenii au ponderi semnificative ale activității destinate piețelor externe, cu ponderi situate între 5% și 50% din producția realizată.
Mai rămân, potrivit clasificării internaționale a sectoarelor industriale, câte patru domenii care depind în proporție redusă de export ( până la 5%) și care nu depind deloc de export.
Avem astfel imaginea domeniilor care ar putea fi afectate de nivelul cererii externe, în funcție de situația economică a țărilor cu care suntem parteneri în comerțul internațional și de evoluția cursului de schimb al leului în raport cu principalele valute în care avem încheiate contractele de livrare.
Importanța pentru rezultatul de creștere economică
În plan intern, se poate face clasamentul pe domenii de activitate, cu impact asupra creșterii economice per total ( industria fiind ramura care dă trendul economiei ), a nivelului de ocupare a forței de muncă și asupra orientărilor de perspectivă în politica economică.
Cert este că avem trei ramuri industriale care trec pragul de 10%, dintre care producția și furnizarea de energie și industria alimentară au pozițiile date de specificul, necesitățile și populația țării și numai una, fabricarea autovehiculelor de transport rutier, excelează fără a fi fost predestinată în acest sens.
Aici ar fi fost, în mod normal, și industria metalurgică ( mai ales dacă i se adaugă și partea de produse de cocserie), dacă nu am fi asistat la reducerea drastică a capacităților de producție existente înainte de 1989.
Producția de carburanți, precum și cea de cauciuc și mase plastice, aflate încă în intervalul de ponderi 4% – 6%, au avut și ele puternic de suferit.
De altfel, în această zonă este localizat punctul slab al schimburilor externe și pe acest segment apare în proporție covârșitoare deficitul comercial. Este o consecință directă a privatizărilor discutabile, cu parteneri uneori îndoielnici, în contrast cu reușita din sectorul auto.
Zece domenii au ponderi mai mici de un procent în producția industrială, ceea ce nu ar fi o problemă dacă nu am găsi printre ele trei sectoare care, dincolo de importanța relativ redusă, pot fi legate și de afectarea siguranței naționale. Este vorba despre fabricarea produselor farmaceutice, unde tradiția construită cu greu a fost diluată cu apa sâmbete și despre industria extractivă.
Aici situația este greu de explicat pentru necesitățile de energie în contextul epuizării rezervelor de hidrocarburi și din perspectiva rezervelor de minereuri nemetalifere de care dispunem, cu importanță strategică tot mai pronunțată în context mondial. Extracția cărbunelui superior și inferior și extracția minereurilor metalifere figurează în clasamentul ramurilor industriale după categoria reziduală ”activități industriale neclasificate în altă parte”.
Concret, măsurile întreprinse de guvernanți ar trebui prioritizare pentru a maximiza efectele favorabile pe zonele competitive și pentru a susține ramurile în care suntem în pierdere de viteză, cu consecințe asupra deficitului comercial și a stabilității macroeconomice.
