O temă care ar trebui să preocupe factorii de decizie la nivel naţional este nu doar majorarea cantitativă a prelevărilor de bani europeni dar şi deplasarea calitativă de pondere dinspre fondurile agricole către cele structurale şi de coeziune.
Explicaţia este că efectul favorabil asupra PIB potenţial este mai pronunţat în cazul ultimelor, ceea ce impune acordarea unei atenţii sporite.
Gradul de absorbţie al fondurilor europene în perioada 2007 – 2011 (% din alocările totale pentru exerciţiul bugetar 2007 – 2013)
Uniformitatea măsurilor stabilite prin pactul fiscal are, pe de o parte, avantajul de a fixa un cadru comun şi un set de reguli uniforme, care să evite aşa-numitul „dublu standard”, pe de alta, însă, impune un corset fix pentru situaţii net diferite în ceea ce priveşte datoria publică, inclusiv pentru ţări care ar avea nevoie de mai multe fonduri pentrua reduce decalajele şi a prinde din urmă nucleul ţărilor puternic dezvoltate.
Nivelul de deficit structural admis prin pactul de stabilitate a fost stabilit pornind de la realitatea unui nivel relativ ridicat al datoriei publice pentru unele state europene şi necesitatea reducerii acestuia într-un timp cât mai scurt la valori sustenabile. Grecia (160%), Italia (120%) şi Portugalia (110%) sunt exemplele cele mai elocvente în acest sens.
Cum reducem decalajele
Spre deosebire de statele amintite, România ar putea negocia un nivel ceva mai mare al deficitului structural, de până la 1%, care să permită, totuşi, reducerea datoriei publice pe termen mediu şi lung. Astfel, datoria publică s-ar putea reduce de la circa 40% în acest an până la 27% în 2030, când raportul dintre contribuabili şi pensionari se va deteriora brusc, urmare a măsurilor pronataliste luate sub regimul Ceauşescu, urmate apoi de scăderwa drastică a natalităţii după 1989.
O modelare făcută de Ionuţ Dumitru, preşedintele Consiliului Fiscal, cu date Eurostat, arată o diminuare a datoriei publice raportate la PIB până în anul 2060 la nivelul de 13% pentru varianta de 0,5% a deficitului structural, 17% pentru o valoare intermediară de 0,7% şi 22,5% pentru valoarea de 1%, care ar putea fi negociată de România.
Valorile la care se ajunge nu diferă atât de mult. Numai că utilizarea suplimentară a 0,5% din PIB pentru dezvoltare pe parcursul unei jumătăţi de secol poate face diferenţa dintre reducerea decalajelor şi păstrarea sau chiar adâncirea acestora.
Pentru a înţelege mai bine cât contează fiecare procent, să luăm cazul concret al unei ţări care are un PIB de 10.000 euro/locuitor şi vrea să reducă decalajul faţă de una care are un PIB de 20.000 euro/locuitor.
În primul rând, ritmul de dezvoltare al primei ţări trebuie să fie dublu dacă vrea doar să menţină decalajul.
De pildă 4% pe an faţă de 2% pe an duc la 10.400 euro, respectiv 20.400 euro, diferenţă constantă 10.000 euro, chiar dacă raportul de nivel de trai s-ar îmbunătăţi procentual de la 50% la 51%. De-abia cu ultimele resurse şi apelând la deficite ceva mai generoase se poate obţine un ritm de, să zicem, 5% pe an, care să permită reducerea decalajului în termeni absoluţi.
Dată fiind finanţarea minimă de 5% cu fonduri proprii a proiectelor asistate cu fonduri europene nerambursabile, ar rezulta că un deficit suplimentar de 0,5% din PIB, utilizat cu maximă eficienţă ar antrena 10% din PIB prin efectul de multiplicare. Evident, randamentele reale sunt cu mult mai mici, dar tot se poate conta pe un spor, ca ordin de mărime, la nivel de procente din PIB.
