Adoptarea prevederilor pactului fiscal presupune o anumită limitare a suveranităţii naţionale, dar nu una impusă, ci una autoasumată. Menită a preveni excesele politicianiste şi nu de a defavoriza anumite state membre. Mai ales dacă acestea vor şti să-şi negocieze o eventuală poziţie particulară cu argumente solide din punct de vedere economic.
Deşi atenţia media s-a concentrat asupra deficitului structural, o abordare mai structurată ar trebui să pornească de la nivelul PIB potenţial. Deşi mai dificil de înţeles, acesta constituie punctul de plecare pentru încadrea în cerinţele europene de deficit, implicit pentru execuţia bugetară, implicit pentru cheltuielile care vor putea fi făcute în folosul populaţiei.
Conform estimărilor Comisiei Europene şi ale Institului Naţional de Statistică, în prezent, Produsul Intern Brut potenţial, indicator-cheie pentru determinarea deficitului structural, a scăzut dramatic faţă de valorile din a doua parte a deceniului precedent.
PIB potenţial este PIB-ul cel mai mare care poate fi obtinut fără a genera dezechilibre macroeconomice, cele mai vizibile efecte fiind presiunile inflaţioniste şi potenţiala acumulare de deficite, dacă nu se întreprinde o politică fiscală austeră, anticiclică.
Ori, în perioada 2004 – 2007, România, pe fondul diminuării PIB potenţial, (diminuarea creşterii economice) se afla în plin proces de consolidare a procesului de dezinflaţie, de diminuare a creşterii preţurilor spre valori comparabile cu cele uzuale din Europa. Dacă în 2004, o creştere de 6% era sustenabilă, în 2007 nivelul de sustenabilitate s-a diminaut la 4% iar în 2012 la circa 2%.
Creşterea economică de excepţie din 2008 a însemnat o supraîncălzire a economiei, care a crescut conjunctural peste capacitatea reală dată de productivitatea totală a factorilor de producţie, oameni şi capital.
De la aproape 6% în anul 2004 şi 4% în anul aderării, 2007, creşterea economică, şi implicit PIB potenţial, s-a diminuat treptat către un nivel de numai 2% în 2012. Reducerea a fost determinată cu precădere de segmentul factorului capital şi, în măsură mai mică, de productivitatea totală a factorilor de producţie.
Trebuie reţinut, însă, că valorile prezentate au ţinut cont de nivelul foarte redus de absorbţie al fondurilor europene, înregistrat efectiv de România, şi fac abstracţie de potenţialul foarte ridicat de creştere a acestuia.
O simulare (v. Tabel) pe eventuala majorare a gradului de absorbţie arată că am putea reveni la valori sensibil mai mari ale PIB potenţial, ceea ce ne-ar creea prespective mult mai bune, atât de creştere cât şi de gestionare favorabilă a limitei de deficit structural impusă prin Pactul de stabilitate.
Mergând pe ipoteza unei majorări rezonabile, am putea urca la un PIB potenţial în jur de 3,5%, valoare care ar trebui argumentată factorilor de decizie de la Bruxelles prin fapte concrete şi nu prin declaraţii de intenţie.
Dar la ce ne-ar folosi concret acest lucru ?
a) Să presupunem că nu reuşim să ne îmbunătăţim absorbţia de fonduri europeneşi rămânem cu 2% PIB potenţial. În acest caz, o creştere economică de 3,5% ar impune limitarea cheltuielilor pentru a obţine un excedent bugetar necesar respectării obiectivului de 0,5% deficit structural.
b) Dacă, însă, reuşim să atragem fonduri europene într-o proporţie semnificativ sporită, conform celor arătate mai sus, atunci o creştere economică de 3,5%, la un nivel de PIB potenţial de tot 3,5%, ne-ar permite un deficit de 0,5%, identic cu obiectivul de deficit structural.
Evident, a doua variantă este cea de dorit. Altfel, ar fi foarte greu de explicat cetăţenilor care au reluat creşterea economică la un nivel robust de ce trebuie să strângă în continuare cureaua. Doar pentru a atinge un indicator de politică economică teoretic întemeiat dar foarte abstract pentru marea masă a populaţiei.
2 răspunsuri