Gradul de democrație din întreaga lume a coborât la nivelul înregistrat în 1989, ceea ce echivalează cu ștergerea ultimilor 30 de ani de progrese democratice, scrie International Politics and Society, revistă online cu sediul în biroul din Bruxelles al Friedrich-Ebert-Stiftung, fundație de stânga finanțată de guvernul german.
Democrația este în declin pe tot globul, iar 33 de țări, reprezentând 36% din populația lumii, se îndreaptă către autocrație. Un proces de acest fel poate fi observat într-o cincime din statele membre UE, Ungaria și Polonia fiind deschizătoarele de drum în acest sens, urmate de Bulgaria și România. Situația a fost provocată de lipsa unui echilibru instituțional între puterea executivă, cea executivă și cea legislativă.
(Citește și: „Interviu Fabian Zuleeg / „E sfârșitul unei epoci de aur. Statul s-a întors în economie. Democrația trebuie să găsească modalități de a se apăra în această nouă er㔄)
Multor state UE le este caracteristică și o succedare rapidă a guvernelor. În 21 de țări a avut loc cel puțin o schimbare de guvern în ultimele două legislaturi regulate. Însă Bulgaria a avut patru, Austria șase, iar Italia și România câte șapte. În cinci state UE, executivul nu deține o majoritate parlamentară. Și ca și cum n-ar fi fost îndeajuns, axa franco-germană nu mai constituie motorul ce pune în mișcare chestiunile europene majore. Chiar și alte alianțe – precum Vișegrad4 sau Cei Patru „Frugali” – sunt în acest moment disfuncționale. Această dezordine din cadrul Consiliului European pare să fi făcut mai ușoară blocarea procesului decizional.
Tendința – democrația exclusivă
Din această situație nu are de câștigat decât Comisia Europeană. Într-o măsură chiar și mai mare comparativ cu crizele anterioare, Comisia a putut folosi noi mecanisme (Troika, Semestrul European, procedura de deficit) pentru a dobândi noi competențe ori pentru ca noi atribuții să fie conferite Consiliului European. Folosindu-se de modelul achiziției colective de vaccinuri, tiparul a fost extins la alte domenii și produse. Printre exemple se numără strategia materiilor prime, armamentul și achiziția de energie, ceea ce reprezintă o transformare alarmantă în direcția unei expertocrații (autocratie a experților).
Următorii doi ani vor supune sistemul UE la un test de stres chiar și mai mare, pe măsură ce lumea traversează o „recesiune geopolitică” din cauza amplificării rivalităților dintre blocurile economice și militare. Ceea ce a dus la un fenomen global al reînarmării care a cuprins până și țări precum Japonia, care avea până recent o politică orientată spre pace. În fața scumpirii energiei și a creșterii continue a inflației, nu este exclusă a consolidare a forțelor radicale în detrimentul centrului democratic. Se pune întrebarea cum ar putea Europa să-și mențină unitatea democratică, în perspectiva alegerilor europene din 2024, ținând cont de aceste evoluții?
Chiar dacă în mai 2022 Emmanuel Macron a reușit s-o înfrângă pe populista de dreapta Marine Le Pen în al doilea tur al alegerilor prezidențiale din Franța, sprijinul democratic pentru mandatul lui este la un minim istoric, iar prezența la vot a fost de numai 60% – pentru prima oară după 1969. Macron, cât se poate de conștient de această problemă, s-a adresat în mod direct absenteiștilor: „Lipsa voastră de entuziasm indică reticența de a o apuca pe un drum ori pe altul. Trebuie să facem ceva în această privință”. Cancelarul german Scholz este și el criticat pe motiv că nu are legitimitate democratică, fiind susținut de numai 25% din electorat. În contrast cu Franța și Germania, partidul populist de dreapta Fratelli d’Italia a fost ales să conducă guvernul Italiei cu cea mai mică prezență la vot din istoria țării , de doar 64%. În consecință, tendința este către o „democrația exclusivă”, în care segmente consistente ale societății civile refuză să-și exercite dreptul de vot.
Același tablou îl regăsim la nivelul Europei în ansamblul ei. În Europa de Vest, prezența la vot a scăzut de la o medie de 82% în 1975 la 75% în 2012. În Europa de Est, evoluțiile sunt chiar mai dramatice, cu o prăbușire a prezenței la vot de la 72% în 1991 la 57% în 2012. Iar prezența la vot la alegerile europene a scăzut de la 62% în 1979, la 51% în 2019.
La toate scrutinele se remarcă în mod spectaculos atât scăderea prezenței la vot, cât și succesul partidelor populiste. Este și un indiciu cu privire la cât de irelevantă a devenit participarea politică la „res publica” pentru o majoritate a cetățenilor.
Ne confruntăm cu un colaps al democrației sau democrațiile mature se descurcă totuși mai bine decât o făceau în urmă cu 50 de ani?
Divizare socială
Pe de o parte, situația femeilor, minorităților și a drepturilor liberale s-a îmbunătățit considerabil. Pe de altă parte, privilegiații și-au cimentat foarte bine poziția în primele două treimi de democrație ce le revin. A treia treime, cea mai de jos, a rămas în urmă din punct de vedere economic, social și cultural. Aceasta este promisiunea încălcată a democrației, care, pe lângă libertate, trebuie să se bazeze și pe egalitate. În lipsa acesteia, ea poate fi calificată cu acuratețe drept o democrație deficientă.
Un sondaj recent arată că europenii aprobă cu tărie ideea de democrație. În schimb, satisfacția față de cum funcționează sistemul democratic este mult mai redusă. Cei nemulțumiți de instituțiile democratice nu sunt neapărat ostili sistemului democratic, ci mai degrabă dezamăgiți de performanța lui. Adevărata problemă aici nu o constituie prezența redusă la vot în sine, ci selectivitatea socială strâns legată de ea. Poate fi acceptată ca o regulă empirică ideea că excluderea socială ia amploare pe măsură ce prezența la vot scade.
Combinația dintre globalizare și relaxarea legislației piețelor a exacerbat divizarea din societățile dezvoltate: între bogați și săraci, educați și needucați etc. Distribuirea șanselor nu e bazată în primul rând pe realizările individuale, ci e determinată mai presus de orice de factorul aleatoriu al nașterii. Straturile sociale inferioare au toate motivele să fie sceptice în fața promisiunii de egalitate implicată de democrație.
Divizarea economică a societății se reflectă ca într-o oglindă în dezbaterea publică, unde tonul e dat de elitele cosmopolite și de pătura mijlocie educată. Acestea pledează în favoarea granițelor deschise pentru bunuri, servicii, capital și oameni – deopotrivă muncitori și refugiați. Sunt dispuși să renunțe la suveranitatea națională pentru a putea rezolva problemele transnaționale, uneori chiar supranaționale, la nivel european sau global. În contextul unei asemenea incertitudini, muncitorii dependenți devin tot mai atrași de pozițiile comunitare, în detrimentul celor ale societății. Pozițiile comunitare sunt caracterizate de valori tradiționale, încastrarea într-o comunitate facil de imaginat ori influențat, încrederea în statul-națiune și, concomitent, neîncrederea în formele de guvernare supranațională, precum UE. Partidele populiste de dreapta înfloresc în contextul unui conflict bazat pe asemenea linii de conflict, asupra cărora proiectează prejudecăți culturale.
Dintr-o perspectivă sindicală, inegalitatea economică este cauza crizei democrației. În decursul ultimilor 20 de ani, financiarizarea economiei mondiale (se desfășoară tot mai mult prin intermediul unor instrumente financiare) a accelerat dramatic, simultan cu inegalitatea de venituri și avere. În Europa, spre exemplu, cele mai bogate 10% din gospodării dețin 50% din întreaga avuție, în vreme ce cele mai sărace 40% nu dețin decât 3% . Această inegalitate economică ar putea fi compensată prin redistribuire, însă ea este împiedicată de incapacitatea guvernelor și de influența elitelor financiare. Disparitățile politice sunt evidențiate de faptul că, la nivelul OCDE în ansamblul ei, clasa muncitoare reprezintă în medie 58% din populație, dar e reprezentată în legislativele naționale de 5% din parlamentari.
Alegerile europene – un test cu turnesol privind democrația
În ultimele decenii, inegalitatea politică a fost accentuată și mai mult în favoarea proprietarilor de active prin depolitizarea măsurilor economice și fiscale. Luarea deciziilor în aceste domenii este în mâinile instituțiilor fără responsabilitate directă față de electorat. Capitalismul global dereglementat a scos în evidență capacitățile democratice ale statelor naționale. Un exemplu este cazul băncilor centrale, a căror influență a fost sporită de eforturile lor de a face față crizelor financiare. Acesta a fost descris drept „liberalism autoritar”.
Luptele „de stradă” politice declanșate de renunțarea la dialogul și parteneriatul social, precum în Franța și Regatul Unit, nu pot constitui un model pentru Europa. Cooperarea dintre sindicate și companii este un element democratic crucial în privința influențării proceselor de transformare într-un mod acceptabil social. Alegerile europene din 2024 vor fi un test cu turnesol privind adaptabilitatea democrației europene și forța ei de mobilizare, dar și în privința coeziunii europene.
Prezența la vot la alegerile europene din 2019 a variat extrem de mult, de la 60% în Germania la 29% în Slovacia. Ca un prim pas, Parlamentul European (PE) a lansat în 2020 o reformă a legii electorale vizând consolidarea principiului Spitzenkandidat, dar și introducerea unui al doilea vot prin care candidați europeni pot fi aleși pe liste transnaționale. Aceste reforme, cât și consolidarea rolului legislativ al PE, sunt esențiale pentru implicarea suveranității democratice, adică a cetățenilor europeni.
Dar nu va fi suficient pentru a-i atrage iarăși pe alegători. Formatul de dialog din cadrul Conferinței privind Viitorul Europei ar putea reprezenta un al doilea pas în direcția includerii problemelor reale ale alegătorilor în dezbaterea politică. Încurajarea parteneriatelor sociale și cooperării cu companiile la nivelul statelor membre ar putea fi un alt pas în direcția aducerii în atenția factorilor decizionali a nevoilor și preocupărilor unei game largi de categorii profesionale și segmente sociale. Cu alte cuvinte, politică de jos în sus, iar nu impusă de sus în jos.
***
