Pe 26 septembrie, Guvernul și-a asumat răspunderea în Parlament pentru legea privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilității financiare a României pe termen lung, lege atacată deja la CCR cu o excepție de neconstituționalitate, ceea ce face ca unele dintre prevederi să intre în vigoare cu cel puțin o lună întârziere.
Nu este clar care este impactul acestei întârzieri, la fel cum nu este clar care este (dacă este) planul B al Guvernului în cazul în care CCR decide să admită excepţia ridicată de USR.
Voi face, în cele ce urmează, o primă analiză a prevederilor acestei legi, în ceea ce privește:
1. Impozitul minim pe cifra de afaceri – IMCA (art. 18^1)
- Câteva observații, pe text
O primă observație: deși denumirea acestui impozit este „pe cifra de afaceri”, în realitate este un impozit pe venit, care se aplică însă companiilor cu cifra de afaceri mai mare de 50.000.000 euro/an.
IMCA = 1% * (VT – Vs – I – A), unde
VT – veniturile totale;
Vs – veniturile care se scad (venituri neimpozabile, venituri aferente costului stocurilor de produse, costurilor serviciilor în curs de execuție, din producția de imobilizări, din subvenții, din despăgubiri, veniturile din accize);
I – valoarea imobilizărilor în curs ocazionate de achiziția/producția de active, înregistrate după 1 ianuarie 2024;
A – Amortizarea contabilă la nivelul costului istoric aferentă activelor achiziționate/produse după 1 ianuarie 2024.
Au fost scoase din sfera de aplicare al IMCA operatorii economici care desfășoară exclusiv activități de distribuție/furnizare/transport de energie electrică și gaze naturale și care sunt reglementați/licențiați de către ANRE (adică toți).
Nu sunt deci scăzute din baza de calcul al IMCA investițiile făcute înainte de 1 ianuarie 2024 și nici amortizările pentru active în care s-a investit anterior acestei date.
A doua observație, pe text: față de textul pus inițial în dezbatere, au fost scăzute din baza de calcul al IMCA accizele, probabil datorită mobilizării agenților economici din zona producției de produse accizabile (tutun, alcool, combustibili), nu însă și taxa clawback (semnificativă în zona Farma) sau redevențele datorate conform Legii minelor nr. 85/2003 (cele datorate conform Legii petrolului nr. 238/2004 nefiind relevante pentru acest impozit, ci pentru impozitul suplimentar prevăzut la 18^3).
A treia observație: față de textul inițial, legea include un „îndulcitor”, și anume posibilitatea de a scădea diferența achitată în plus (IMCA – impozit profit) în 2024 și 2025 din impozitul pe profit începând cu 2026, dacă, din 2026, impozitul pe profit este mai mare decât IMCA.
A patra observație: nu este deloc clar de ce avem un prag de la care impozitul minim se aplică și cum s-a ales pragul de 50 de milioane de euro. Care este diferența în piață între o firmă cu cifra de afaceri de 50.000.000 euro și una cu 50.000.001 euro și de ce cea de-a doua trebuie să aibă un regim fiscal semnificativ mai drastic decât prima? Nu ne dorim firme românești mari, care să poată concura regional? Generăm prin lege nevoia de a fracționa afacerile? Ce poate împiedica o firmă, care depășește pragul, să nu creeze altă firmă, ca să evite plata impozitului minim? Tendința globală este de a crește afacerile, de a înregistra cifre de afaceri cât mai mari, nu de a le fracționa, România fiind, din nou, pe contrasens…
- Și câteva observații, în afara textului:
O primă observație: legea pleacă de la teoria complet greșită că firmele mari își exporta profitul și de aceea înregistrează în Romania profit impozabil mai mic de 6,25% din cifra de afaceri (6,25*16%=1%).
- Sunt industrii întregi unde marjele de profit sunt semnificativ mai mici decât 6,25% din cifra de afaceri sau – încă și mai rău – din venit, atât în România cât și în alte state cu care putem face comparații, și aici enumăr doar câteva:
- Toată industria de automotive. Dacia are marja de 2,2%, Ford de 0,5%, Robert Bosch de 2,5%, Autolive e pe pierdere. În plus, în această industrie, multe dintre fabrici sunt așa numitele „manufacturing units”, adică entități captive, care cumpără de la grup și vând la grup, neavând deci riscul pieței, iar pentru astfel de companii regulile privind prețurile de transfer nu permit marje mai mari de 1-2%… Ce ne facem dacă acești producători vor începe să-și relocheze producția în alte state? Odată relocate, vor rămâne relocate…
- Toți importatorii și comercianții en-gros de diverse produse, de la Farma, la combustibili, la cereale sau produse alimentare;
- Aproape toți retailerii mari, generaliști (inclusiv alimente). Aici merită de făcut o mențiune importantă, impozitul minim pare a dezavantaja în special retailerii care nu comercializează în principal mărci proprii, unde controlul peste costuri este mult mai bun decât al celor care nu au mărci proprii.
În aceste industrii (și nu numai) marjele de profit nu au cum să se apropie de 6,2% din motive ce țin de piață, de realitatea economică. Or fi și cazuri în care există transfer de profit prin prețuri, dar nu cred deloc în eficiența măsurilor care pleacă de la premisa că toți sunt hoți…
- Orice investiție începe prin asumarea de către investitor a unor costuri inițiale considerabile, costuri ce sunt recuperate (sau poate nu) din momentul în care investiția începe să producă bunuri sau servicii. Nu este deloc surprinzător dacă pierderile continuă să se acumuleze și după începerea producției, până la atingerea capacității sau până la atingerea cotei de piață dorite.
Cine va mai investi într-o țara în care investitorul are de plătit IMCA înainte chiar să își recupereze pierderile din perioada de investiție? Practic, prin această măsură, Romania spune un NU hotărât atât investițiilor noi, de tip greenfield sau brownfield, cât și continuării investițiilor de către companiile deja active în România.
- Transferul prin preț de profit către afiliați (fie prin prețuri de achiziție de la afiliați peste prețul pieței, fie prin vânzarea produselor/serviciilor către afiliați sub prețul pieței) ar putea avea sens atunci când compania mamă se află în state slab fiscalizate. Or, în UE (de unde avem majoritatea investițiilor directe și cu care avem majoritatea schimburilor comerciale) sunt doar 4 state cu impozite pe profit mai mici decât România (Ungaria – 9%, Bulgaria – 10%, Irlanda și Cipru – 12,5%), ponderea comerțului cu acestea fiind mică. Doar în aceste cazuri ar putea exista tentația de a cumpăra scump și vinde ieftin, altfel nu are niciun sens economic să muți profitul din România – unde impozitul pe profit este 16% – la compania mamă aflată într-un stat unde impozitul pe profit este, de exemplu, 25%. Poți foarte bine să transferi dividendele și să câștigi 9%!
Ceva nu se leagă aici…
- Transferul de profit prin preț către afiliați din România este în sine un non-sens, mai ales în condițiile în care declarația de impozit pe profit este depusă consolidat, pe grup. Pentru buget este un joc cu sumă nulă, chiar dacă prețurile ar fi afectate de relația de afiliere, ce e plus la vânzător e minus la cumpărător, iar pentru buget asta este neutră. Or, în astfel de cazuri, cum se mai justifică impozitul minim, altfel decât din dorința de a colecta – cu orice preț! – niște sume suplimentare la buget?
A doua observație: din toată discuția asta, lipsește ANAF. Introducerea IMCA este echivalentă cu o declarație de neputință: „ANAF nu poate verifica prețurile de transfer” și, pentru că nu poate ANAF să verifice modul de calcul al impozitului pe profit, e nevoie de IMCA. Păi, și atunci nu mai bine renunțăm la legislația privind prețurile de transfer, în prezent la cele mai înalte standarde OECD? Evident că nu, dar acesta e efectul IMCA…
A treia observație: impozitul minim pe venituri se aplică pe tot lanțul de producție, la fel ca și TVA, numai că nu e deductibil.
Apare, în mod evident, tentația ca acest impozit să fie transferat prin preț, către cumpărător. Cu cât lanțul de producție/distribuție/vânzare implică mai multe firme românești, cu atât prețurile vor crește. Problema pentru producători este evidentă: în mare parte, ei nu vor putea crește prețurile că, dacă puteau, o făceau deja. Transferul impozitului prin preț către clienți este posibil acolo unde cererea este mare, iar oferta limitată, nu se va putea face lucrul acesta în cazul în care mărfurile/serviciile românești concurează direct cu cele de import, străine – așa cum este cazul în imensa majoritate a situațiilor. Producătorii români sunt astfel clar defavorizați, în special producătorii mari, care ar putea concura cel mai eficient cu firmele străine… Tot evident este și că producătorii români care vând în principal la export, nu vor putea crește prețurile, ei fiind în concurență directă cu alți producători care nu au astfel de impozite. Aceeași problemă există însă pentru toți jucătorii mari din economie, inclusiv pentru lanțurile de retail care, chiar dacă vor crește prețurile, se vor confrunta cu reducerea volumelor – că deh! – puterea de cumpărare este din ce în ce mai mică…
2. Impozitul suplimentar pentru instituțiile de credit
Băncile nu datorează impozit minim, ci unul suplimentar, de 2% din cifra de afaceri (2024, 2025) și de 1% din cifra de afaceri, începând cu 2026. Evident, nici în acest caz nu vorbim de un impozit pe cifra de afaceri, ci pe venituri. Sunt incluse aici veniturile din dobânzi, din dividende (oarecum ciudat, acestea fiind neimpozabile în cea mai mare parte a cazurilor), din taxe și comisioane, etc.
Tot evident este că – nici în acest caz – nu avem un studiu de impact cu privire la efectele unui astfel de impozit. Aparent, ținând cont de rezultatele financiare obținute de bănci în ultima perioadă, acest impozit suplimentar pare că va putea fi plătit (nici nu am auzit comentarii din partea sistemului bancar, dar băncile în general, nu prea comunică mult) fără mari probleme. Rămâne însă de văzut dacă nu cumva agențiile de rating au alte calcule și dacă nu cumva o să le vedem revenind la Bucureşti pentru analiză, așa cum au făcut-o și în 2019 când unul din guvernele Dragnea/Vâlcov (nici nu mai contează care, cred că era Dăncilă) a avut „inspirația” de a introduce „taxa pe lăcomie”…
Nu trebuie să uităm că, în cazul unei sincope a economiei, vor creste masiv creditele neperformante, caz în care profiturile „extraordinare” vor deveni rapid pierderi la fel de extraordinare.
Ceea ce este însă cu adevărat scandalos este că acest impozit suplimentar se aplică doar băncilor, nu și IFN-urilor care practică dobânzi care i-ar face invidioși și pe cămătari. Dar – deh – nu există bănci deținute de politicieni, IFN-uri însă da…
3, Impozitul suplimentar pentru companiile care desfășoară activități în sectoarele petrol și gaze naturale
Aceeași primă observație: nu este impozit pe cifra de afaceri – chiar dacă se numește „impozit specific pe cifra de afaceri” (ICAS), ci tot pe venit.
ICAS = 0,5%*(VT – Vs – I – A), semnificația termenilor fiind aceeași ca în cazul IMCA.
A doua observație: la fel ca și în cazul IMCA, din baza de calcul al ICAS se scad, așa cum era și normal, accizele. Ce facem însă cu redevențele (calculate ca procent din venituri) și cu impozitele suplimentare stabilite prin Ordonanța Guvernului nr. 6/2013 (petrol) și, mai ales, Ordonanța Guvernului nr. 7/2013 (gaze naturale)? Le lăsăm în baza de calcul al ICAS! Iar la gaze naturale nu trebuie să uităm că redevențele sunt, more or less – 14%, iar, din ce rămâne, cam 70% este impozitul suplimentar, adică 75% din venitul din exploatare se duce direct la buget. Să nu uităm că aici mai există și contribuția de solidaritate pentru profiturile extraordinare, și asta nedeductibilă, în condițiile în care prețurile la gaz au revenit oarecum la normal, fiind cam o treime din prețurile medii din 2022… Chiar mă întreb ce o să facă Romgaz, de unde va putea plăti? Și, mai ales, de unde vor găsi resursele de a investi jumătate din cele 4 miliarde de euro cât trebuie băgați în Marea Neagra să scoată gazul de care vorbim cu toții? Sau nu mai vrem să îl scoatem?
A treia observație: ce facem cu Legea offshore, care garantează stabilitatea regimului fiscal aplicabil la 01.01.2023? În mod normal, IMCA nu ar trebui aplicat nici pentru BSOG (care deja exploatează) și nici pentru Petrom/Romgaz, când vor începe să exploateze gazul. Rămâne să vedem ordinul Ministerului Finanțelor (OMF) prin care se va aproba lista companiilor ce urmează a fi supuse acestui impozit.
A patra observație: eu știu că impozitele, taxele și contribuțiile datorate bugetului de stat sunt stabilite prin lege și mai știu și că un impozit este definit de 4 elemente:
- Cine îl plătește;
- La ce bază se calculează;
- Cât este impozitul;
- Care este termenul de declarare și de plată al impozitului.
Or, aici pare că, prin lege, se deleagă reglementarea primului element la nivel de legislație terțiară (OMF) ceea ce este cel puțin dubios, dacă nu cumva chiar neconstituțional, mai ales că, în lege, nu se stabilesc nici criteriile pe baza cărora Ministerul Finanțelor emite acest ordin…
Suplimentar, pare că sectorul de petrol și gaze va mai fi lovit de o altă reglementare, și anume indexarea redevențelor datorate conform Legii Petrolului, cu indicele de inflație din anul anterior (proiectul de OUG a fost pus în dezbatere publică).
Ce se indexează, procentul de redevență sau baza de calcul? Procentul beneficiază însă de clauza de stabilitate, nu prea poate fi modificat pentru acordurile petroliere în derulare. În plus, dacă se indexează procentul, am ajunge ca, în câțiva ani, acesta să depășească 100%, deci nu poate fi asta. Dar cum să indexezi baza de calcul, aceasta fiind venitul obținut, venitul fiind deja inflatat de piață? Nu știm, vom vedea…
***
(Citiți și: ”Șamanii și vracii economiei: oamenii din spatele măsurilor fiscale”)
***
