România a înregistrat în 2018 cea mai mare influenţă negativă a schimburilor externe de bunuri şi servicii asupra creşterii economice din acest deceniu.
Cu -1,7 puncte procentuale efect al exportului net, s-a depăşit valoarea din 2015 (-1,4 pp) şi s-a ajuns la un nivel de circa două ori şi jumătate mai mare decât în 2017.
Pe parcursul ultimilor patru ani, creşterea economică în termeni reali a fost, în medie, de circa 5%. Dar, dacă influenţa schimburilor externe nu ar fi fost sistematic negativă, am fi consemnat o medie de 6%.
Un procent în plus nu pare mult, dar ar fi echivalat cu un avans al PIB de 26,2% în loc de 21,4% iar România ar fi fost acum la 67% din media UE şi nu la 64%.
Dacă România ar fi avut în fiecare an o influenţă negativă a exportului net, inclusiv în 2012 şi 2013, adică atunci când am ieşit din criză, nu am mai fi înregistrat creşterea economică cu care am reuşit să revenim în 2014 la valoarea PIB din 2008, ci am fi fost pe mai departe în declin, fără a mai reuşi relansarea consemnată din 2015 încoace.
Problema influenţei negative a exportului net asupra avansului economic este una deja cronicizată. Ea se regăseşte la cele mai mari valori din ultimii ani atât în 2015, când deficitul de cont curent a avut valoarea minimă (-0,7% din PIB), cât şi în 2018, când deficitul de cont curent a avut valoarea maximă (-4,5% din PIB).
În 2016, pe fondul unei politici mai moderate pe partea de creştere a veniturilor, s-a încercat revenirea spre un punct de echilibru (-0,3%, la fel ca în 2014). Din păcate, reorientarea către export, după modelul reuşit în anii decisivi pentru ieşirea din criză, 2012, şi (mai ales) 2013 a fost abandonată.
Dacă privim seria mai lungă de cifre pentru a găsi soluţia dezirabilă, am putea concluziona că cel mai bine ar fi ca importul să aibă o valoare cu plus (tradusă în minus la exportul net) care să fie undeva până în trei procente, în timp ce exportul să vină cu o influenţă de cinci – şase la sută.
Din această combinaţie ar rezulta un efect al exportului net de două-trei procente, care să se adauge la efectul majorării cererii interne, acoperită din surse proprii. Şi care să se constituie într-un factor de influenţă sistematic pentru reducerea decalajelor de dezvoltare faţă de media europeană.
Metabolisme similare
Practic, metabolismul economic seamănă (nu întâmplător) cu cel uman. Reducerea (prin deciziile unora) pentru o perioadă a consumului de acasă, exagerat în raport cu necesităţile obiective ale organismului, şi desfăşurarea de activităţi fizice în exterior ( sub presiunea ieşirii din starea de boală) au fost urmate de exploatarea politico-socială a unei senzaţii obiective de foame.
Firească până la un punct din perspectivă chimico-biologică, dar urmată de excese (prin deciziile altora, care au „descoperit” ce bine e să fii sedentar cu burta plină, chiar dacă nu produci banii pentru achitarea notei de plată). Fără mişcare externă suficientă şi cu mese interne bogate s-a ajuns la un soi de obezitate a PIB. Care a devenit mai mare dar nu şi mai sănătos.
România arată precum o persoană care mănâncă exagerat pe datorie, fără să investească mai nimic pentru casă, în timp ce face hipertensiune inflaţionistă şi diabet pe deficite externe.
Şi care o să se simtă bine, până când o să-i vină rău. După care o să apeleze la aceiaşi medici care i-au tot spus să fie mai cumpătată şi o să se supere că medicamentele administrate sunt amare.
