Bugetul general consolidat a înregistrat la finele primelor nouă luni din 2017 un deficit de circa 6,8 miliarde de lei, sumă echivalentă cu 0,81% din PIB estimat pentru anul în curs la 837,1 miliarde de lei. Rezultatul consemnat se situează sub performanța din aceeaşi perioadă a anului trecut, când la finele trimestrului III s-a consemnat un deficit mai mic de peste două ori în termeni nominali (-3,1 miliarde lei), respectiv 0,49% din PIB-ul pe 2016.
Ceea ce, fără a fi un capăt de ţară, se constituie într-un motiv de îngrijorare, dat fiind că la finalul anului trecut de-abia am reuşit să ne încadrăm, la limită, în deficitul maxim permis de 3% din PIB potrivit metodologiei europene de calcul ESA. Or, pe primele 9 luni din 2017 stăm ceva mai slab şi nu mai avem de unde să ne permitem aşa ceva.
Cheltuieli peste posibilităţi
Rezultatul mai slab decât în primele trei trimestre din 2016 a apărut din combinarea avansului de 14,65 miliarde lei pe partea de venituri (+8,8% în termeni nominali) cu sporul de 17,77 miliarde lei pe partea de cheltuieli (+10,5%). De unde, dat fiind obiectivul de încadrare în limita de 3%, de-abia atins în 2016, se vede clar că s-au angajat cheltuieli peste veniturile încasate din creşterea economică.
De remarcat, însă, faptul că ritmul în care banii au ajuns în visteria statului a depăşit binişor avansul foarte bun al PIB, dar nu a putut şine pasul cu angajarea de noi cheltuieli publice, cea mai importantă modificare pe trimestrul III 2017 fiind creşterea valorii punctului de pensie cu 9% de la 1 iulie, suplimentar faţă de indexarea de 5,25% acordată la începutul anului şi care semăna mult mai bine cu creşterea economică din care a fost bugetată.
Am amintit această decizie, deoarece ar putea fi exact cea care va face diferenţa la final de an între atingerea ţintei de deficit public şi ratarea ei. Altminteri, strict tehnic vorbind, România ar fi trebuit să utilizeze avantajele din creşterea economică pentru consolidarea financiară şi reducerea datoriei statului, Aceasta şi-a reluat uşor creşterea ( de la 37,1% din PIB pe trim.1 la 37,2% pe trim. 2), în pofida performanţei economice remarcabile, ceea ce reflectă o gestiune în afara zonei optime de acţiune.
Risipind acest avantaj în loc să profite pentru a consolida finanţele publice.
Desigur, s-ar putea veni cu contraargumentul că diferenţa faţă de execuţia bugetară a anului trecut ( nici ea un model de urmat) a venit mai degrabă din neîncasarea sperată a veniturilor ( -0,2% din PIB la 9 luni) decât din creşterea cheltuielilor ( +0,1% din PIB). Însă, mai multă prudenţă în asumarea unor obligaţii ale statului ce nu vor mai putea fi retrase pe viitor, cel puţin până la confirmarea avansului vizat de încasări ar fi fost de bun-simţ.
Fapt grav, dacă tot au crescut într-o proporţie semnificativ mai mare decât veniturile, cheltuielile nici măcar nu au fost orientate către dezvoltare şi investiţii, ci s-au dus în sacul fără fund al consumului după criterii discutabile ( de pildă, pe calea punctului de pensie umflat artificial , în proporţii egale pentru toţi pensionarii, indiferent de nivelul pensiei).
De reţinut, ne aşteaptă în acest septembrie scadenţa de plată a peste 1 miliard de euro din împrumutul de stabilizare macroeconomică luat în anul 2009 de la Uniunea Europeană, cheltuială pe care nu am avut-o în anul 2016, din motive de programare a scadenţelor legate de campania electorală (după cum se vede, după ce că iarna nu-I ca vara, nici 2017 nu e ca 2016).
Cum s-au mutat banii de la investiţii în salarii
În esenţă, tot sporul de cheltuieli s-a concentrat pe partea de cheltuieli de personal, care au crescut cu 0,5% din PIB pe primele nouă luni din 2017 (după o majorare evident exagerată ca ritm, +21,6% de la un an la altul). De reţinut, chiar şi prin taxarea acestor cheltuieli sporite (mutând banii dintr-un buzunar în altul) nu s-a reuşit un spor relativ la PIB pe partea de venituri.
În esenţă, majorarea salariilor a fost asigurată prin diminuarea semnificativă a cheltuielilor cu bunuri şi servicii (-0,2% din PIB) şi prin tăieri de fonduri de la cheltuielile de capital (-0,4% din PIB). Singurul domeniu unde lucrurile au mers ceva mai bine decât anul trecut a fost cel al finanţării proiectelor cu asistenţă nerambursabilă (+0,1% din PIB).
Oarecum surprinzător faţă de orientarea social-democrată a Executivului şi de creşterea pensiilor, cheltuielile pentru asistenţă social s-au majorat în primele trei trimestre ale anului cu doar 0,1% din PIB. Ceea ce arată o predispoziţie pentru calea de minimă rezistenţă, aceea a da direct bani în plus şi o lipsă în organizarea superioară a unor servicii sociale de calitate europeană.
Factorul de maxim impact pe buget, neglijat
Alocarea de fonduri bugetare şi, mai ales, întocmirea de proiecte presante de infrastructură (compatibile cu pretenţiile europene, foarte atente la eventuale deturnări de fonduri) ar fi permis o absorbţia de fonduri europene nerambusabile undeva spre limita maximă stabilită orientativ la 4% din PIB pe an. Adică singura sursă de amplitudine suficientă pentru a echilibra decisiv bugetul public.
Din păcate, interesul tactic imediat şi maximizarea beneficiilor personale au primat, oarecum de aşteptat în raport cu actualul electorat, în faţa strategiilor de dezvoltare a ţării pe termen mediu şi lung. Atenţie, însă, limita de 3% deficit public din PIB a fost fixată pentru perioade de recesiune şi nu pentru cele de creşteri economice record.
Tentativa de a copia la indigo execuţia bugetară de anul trecut la mustaţa deficitului impus de regulile europene, deja niţel ieşită de pe traiectorie, nu este cea mai bună idee. Ea se poate dovedi chiar foarte periculoasă, expunerea României la eventuale turbulenţe externe sau (de ce nu ?) interne fiind chiar un pariu riscant de siguranţă naţională, cu conotaţii care depăşesc sfera strict economică.
