De la începutul crizei economice, prețurile produselor nealimentare au crescut în ritm dublu față de cele ale produselor alimentare și cu 70% mai mult decât prețurile serviciilor. Situația consemnată în România, în care alimentele și serviciile au coborât media scumpirilor iar produsele nelimentare au fost cele care au tras în sus inflația este atipică.
Contrar impresiei create de mediatizarea excesivă, produsele alimentare și ponderea lor relativ ridicată (37% – 38% din coșul de consum) au constituit un element stabilizator al inflației generale. În cei doi ani în care producția agricolă a fost bună, majorările de prețuri la alimente s-au situat sub 1%. În schimb, în fiecare an de la începutul crizei, produsele nealimentare au figurat peste servicii în topul scumpirilor.
În mod normal, cele mai mari creșteri de prețuri ar fi trebuit să se producă la servicii ( conform așa numitului efect Balassa- Samuelson, potrivit căruia prețurile într-o economie au tendința să crească mai repede la prestațiile ce nu pot fi tranzacționate la extern decât la produse, care pot fi livrate și către exterior) și nu la produse.
La această situație au contribuit evoluția încă nesatisfăcătoare a tehnologiilor de producție și concurența insuficientă din domeniul comercializării produselor, la care s-a adăugat creșterea relativ mică a salariilor din sectoarele unde productivatea muncii a crescut semnificativ. Consumul angajaților din aceste sectoare nu a putut să susțină suficient dezvoltarea unui sector profitabil de servicii, care constituie baza economiilor occidentale și contribuie în proporție majoritară la formarea PIB.
Trebuie subliniat, însă, că statistica noastră națională include energia livrată sub diverse forme, alături de combustibili și tutun, în segmentul bunurilor nealimentare. Cele cinci produse din coșul de consum care scapă măsurilor de politică monetară din varii motive ( dependența puternică de cursul de schimb, în cazul combustibililor, alinierea accizelor spre nivelurile practicate în Occident în cazul tutunului și puterea discreționară a guvernului, prin agenția națională ce reglementează prețurile la energie), cumulează aproape un sfert din cheltuielile românilor.
După cum se vede, aici au fost localizate cele mai însemnate creșteri de prețuri, recordul realizat fiind de ordinul dublării prețurilor la țigări. Pe locul secund, se află combustibilii, majorarea cumulată fiind de numai circa două treimi doar pentru că ponderea carburanților auto în totalul grupei de combustibili sete undeva la 50% ( restul include lemne de foc, cărbuni pentru încălzirea caselor etc.)
În ceea ce privește zona de energie, dispunerea nivelurilor și a evoluției prețurilor este foarte diferită, atât pe tipuri de energie cât și ca evoluție în timp. Foarte interesant, dar potențial explozivă pentru evoluția viitoare a indicelui de inflație este situația din domeniul gazelor naturale, care costă în prezent aproximativ la fel ca și 2008. În 2011 și 2013 ( deocamdată) gazele nu s-au scumpit, iar creșterile din 2010 și 2012 nu au făcut decât să acopere scăderea din 2009.
Scumpirile la energie electrică și energie termică au evoluat în compensație, cu majorări mult mai mari în perioada 2009 – 2011 la energia termică și inversarea situației în 2012 – 2013, când factura la energia electrică s-a majorat cu aproape 25%. În mod evident, nu există motive reale de păstrare a actualelor raporturi de preț între tipurile de energie, fiind de așteptat o temperare la electricitate și majorări substanțiale, în primul rând la gaze și, apoi, la căldură.
Dincolo de discuțiile sterile privind nivelul absolut ( întotdeauna prețurile sunt prea mari în general iar salariile sunt toate prea mici) restabilirea unor raporturi mai apropiate de sensul în care să genereze creștere economică, atât pentru evoluția relativă a prețurilor cât și pentru evoluția relativă a salariilor, ar trebui să constituie un obiectiv prioritar al politicii economice.
