Pentru cei mai mulți observatori, tratatul de la Aachen încheiat marți, 22 ianuarie, între Franta și Germania nu se ridică la nivelul așteptărilor exprimate în ultimul an și jumătate în discursurile președintelui Emmanuel Macron.
În contrast, Angela Merkel a rămas permanent mult mai rezervată în raport cu ambițiile europene ale președintelui francez.
Mare parte dintre prevederile acordului franco-german rămân mai degrabă la stadiul unor declarații de intenție.
Ar trebui “să uităm de discursul lui Macron de la Sorbona din 2017, unde dezvăluia ceea ce el spera să fie un plan pentru amplificarea integrării europene pe mai multe paliere”, concluzionează Judy Dempsey de la Carnegie Europa.
Și Francois Heisbourg, un influent expert francez, consideră rezultatul mai degrabă modest:
“ar fi fost mai înțelept să fie purtate negocieri mai extinse pentru a propune mai târziu spre semnare un tratat mai substanțial. Semnarea de dragul semnării nu este suficientă”.
În general sunt asumate explicit atitudini care sunt vizibile de multă vreme precum coordonarea pozițiilor în interiorul UE sau ONU, sprijinirea Germaniei pentru un loc de membru permanent în Consiliul de Securitate, susținerea pentru o ordine internaționala centrată pe reguli și multilateralism. Rezultatul stă mai degrabă sub o logică a celui mai mic numitor comun.
Foarte probabil, motivul ține de echilibristica pe care Angela Merkel a fost nevoită să o practice pentru ca produsul final să țină cont de constrângerile sale interne, de fragilitatea coaliției aflate la guvernare și de sensibilitățile propriului partid unde segmentul conservator nu vede cu ochi buni planurile lui Macron.
Europa Apărării
Tratatul de la Aachen răspunde însa unor preocupări fundamentale privind securitatea europeană formulate de Macron în august anul trecut în timpul Conferinței Ambasadorilor:
“În lunile următoare, intenționez să propun un proiect pentru a consolida solidaritatea europeană în materie de securitate. Ar trebui să dăm mai multă substanță articolului 42 (7) din Tratatul Uniunii Europene, invocat de Franța pentru prima dată în 2015. Franța este pregătită să intre în discuții concrete cu statele europene cu privire la natura solidarității reciproce și a relațiilor de apărare reciprocă”, spunea Macron atunci.
Tot în acel context, președintele francez a explicat și cheia în care trebuie înțeles acest demers: “Europa nu-și mai poate încredința securitatea doar Statelor Unite. Depinde de noi să ne asumăm responsabilitățile și să garantăm securitatea și suveranitatea europeană.”
Este fundația pe care tratatul de la Aachen o construiește: valorizarea garanției de apărare colectivă oferită statelor membre de Uniunea Europeană (un veritabil “articol 5” care pe hârtie este mai cuprinzător decât cel oferit de Tratatul de la Washington al NATO; nu și mai credibil). Totodată tratatul instituie un Consiliu de Securitate și Apărare prin care cele două state să-și coordoneze politicile industriale și care în timp să conducă la o “cultura militară comună”.
Contrabalansarea influenței franco-germane
În acelasi timp, nu trebuie pierdută din vedere semnificația simbolică a tratatului de la Aachen.
Este semnat într-un loc sugestiv pentru istoria europeană, unde se află mormântul lui Carol cel Mare. Nu este accidental nici faptul că anul trecut pe aceeași scenă deopotrivă Macron și Merkel proiectau dezideratul unei Europe autonome din punct de vedere strategic.
Nu în ultimul rând, upgrade-ul motorului franco-german are loc într-o atmosferă în care prind tot mai mult contur formule de contrabalansare a Berlinului si Parisului și a viziunii lor despre Europa.
Speculând la maxim tema imigrației, energiile naționaliste, predispozițiile suveraniste precum și ciocnirile cu Bruxelles-ul, vicepremierul italian Matteo Salvini curtează activ Polonia și Ungaria în coagularea unei axe care să se opună și să concureze nucleul dur franco-german.
O tendință pare să fie tot mai limpede: a început competitia pentru Europa, pentru “sufletele si mințile” europenilor.
