Economia Uniunii Europene a consemnat în al doilea trimestru din 2019 cele mai slabe performanţe din ultimii cinci ani, cu o creştere trimestrială redusă ( în premieră) la doar 0,2% şi o creştere în termeni anuali ajunsă la doar 1,1%. Datele publicate de Eurostat sunt ajustate după sezonalitate pentru a fi comparabile.
Tonul a fost dat de cele 19 state din Zona Euro, care dăduseră şi anterior semne de încetinire vizibilă (vezi partea a doua a lui 2018), printre care se numără Germania, Franţa şi Italia, principalii parteneri ai României din comerţul exterior, cu care suntem şi cel mai puternic integraţi în lanţurile de producţie.
Mai important şi de luat aminte pentru evoluţiile viitoare de la noi, trendul economiei UE este unul clar descrescător, din partea a doua a lui 2017 încoace. Tocmai faptul că performanţa relativ bună a economiilor UE, cu care derulăm trei sferturi din schimburile comerciale, a ajutat în 2017 la obţinerea performanţei de avans economic cu 7% obţinută de România ar trebui să ne dea de gândit.
De reţinut, în pofida primului trimestru din acest an, când INS a anunţat o creştere economică provizoriu calculată a fi de 5%, reducerea „tracţiunii europene” ne-a trimis anul trecut atingerea unui nivel de numai 4% creştere de PIB , cu tot impulsul dat consumului intern prin creşterile semnificative de venituri.
În aceste condiţii, este greu de crezut că reducerea turaţiei economiilor UE nu va afecta şi economia României. Nivelul de 5,5% creştere economică în termeni reali, pe care se bazează angajamentele asumate de stat în materie de politici salariale şi sociale apare ca improbabil a fi realizat, dacă nu chiar imposibil.
Motiv pentru care aşteptările populaţiei ar trebui ajustate în consecinţă. Conştientizarea faptului că nu suntem singuri în UE iar evoluţia economică de pe continent se răsfrânge şi asupra noastră se impune cu necesitate. Chiar şi dacă se vor găsi soluţii de avarie pentru a prelungi perioada de linişte până la finele acestui an, pentru 2020 ar trebui să fim mult mai precauţi.
Dat fiind deficitul structural care se prefigurează în mod cert după deciziile de creşteri de salarii şi pensii, spaţiul de ajustare fiscală ( plus pe venituri şi/sau minus pe cheltuieli) va trebui crescut chiar peste cele trei procente din PIB de deficit, cu care (din păcate) ne-am obişnuit. Este o concluzie elementară, date fiind riscurile implicate pentru stabilitatea financiară şi măsurile abrupte care s-ar putea impune ulterior.
Cum s-ar putea face o trecere de la un deficit împins la limită spre echilibru bugetar (cel puţin la nivel primar, fără a socoti dobânzile la datoria publică acumulată până acum) sau chiar un mic excedent pentru situaţii excepţionale rămâne de văzut. Important este că o acţiune din timp, proactivă, ne-ar scuti de multe probleme în raport cu o atitudine pasivă, reactivă, după ce vom înţelege că am ajuns la fundul sacului.
Un răspuns
Spuneti ca cei cu studii superioare sunt mai mult rămași în țară decât plecati. Ar fi si mai tragic să fie invers. Ati luat in calcul si diplomele cumparate(luat bacul la 45 de ani si facut 1-2 facultăți cu bani/ordin de partid si plagiate)?