Distorsiunile protecției sociale în România și perdanții lor: O analiză pe datele certe 2004-2012

Cheltuielile privind protecția socială (inclusiv costurile administrative ale schemelor de protecție socială).  au scăzut în anul 2012 la 15,6% din PIB, față de 16,3% în anul precedent, potrivit datelor comunicate de Institutul Național de Statistică. Rezultatele au fost centralizate recent și calculate pe baza valorii semidefinitive a PIB.

De reținut, veniturile încasate de stat cu destinația de protecție socială au însumat 92.911,33 milioane lei ( +4,7% mai mult decât în anul precedent) și au reprezentat 15,8% din PIB, ceea ce a însemnat o diminuare de numai o zecime de punct procentual. Cu alte cuvinte, anul 2012 a marcat inversarea ”scorului” între venituri de protecție socială și cheltuieli de la 15,9% – 16,3% în 2011 la 15,8% – 15,6%.

Așadar, statul român Nu a cheltuit 1.352,63 milioane lei sau aproximativ un procent și jumătate din suma strânsă pentru protecție socială după ce anterior completase sumele necesare din alte surse. Pentru prestații sociale, cheltuielile au reprezentat 15,4% din PIB, fiind și ele în scădere cu 0,7% față de anul precedent.

După ce au păstrat un nivel relativ stabil la circa 13% din PIB în intervalul 2004 – 2007, stimulate de măsurile luate la finele lui 2008 cheltuielile cu prestațiile sociale au urcat la 14% pentru a atinge un maxim de 17,4% din PIB în anul 2010 ca urmare a păstrării obligațiilor exagerate de plată a pensiilor. După care a început să revină spre valorile de dinaintea crizei dar pe o altă structură.

Familiile tinere cu copii – perdanții distribuirii

Interesant este că diminuarea de 1,3% dintre 2011 și 2010 corespunde aproape exact cu efectul ce ar fi rezultat din diminuarea pensiilor cu 15%, asumată de guvern și respinsă de Curtea Constituțională. În schimb, după saltul de aproape cinci punte procentuale din 2008, ponderea pensiilor a urcat în 2011 cu alte procente, până la peste 49% din totalul  sumelor cheltuite pentru prestații sociale.

Nu am făcut referire la mărimea absolută a sumelor, care au crescut de la an la an în termeni nominali, cu excepția aceluiași an 2011. Altfel spus, am prezentat cât din banii disponibili s-au dus pentru ce anume, adică prioritățile asumate de guvernanți în politica socială.

• , Șocul financiar din 2011 și cel de ansamblu pentru intervalul 2008 – 2012 a fost preluat de familiile cu copii, de șomeri, de cei afectați de excluziune socială și de persoanele aflate în stare de invaliditate.
  La care s-a adăugat starea de sănătate a populației, sector în mare suferință în intervalul 2008 – 2011 și ajustat de-abia în 2012, atenție!, la insistențele instituțiilor internaționale FMI și Banca Mondială.
  (Citiți și: ”De ce România NU e stat asistenţial. De ce România e stat populist. Comparaţia cu Europa socială”)
• , Cea mai afectată categorie au fost copiii și familiile tinere cu venituri reduse, a căror importanță pentru politica socială s-a redus continuu din 2006 încoace, de la un maxim de 14,1% din banii total alocați până la doar 8,6%.
  Nu întâmplător, numărul nou-născuților a scăzut în 2013 la mai puțin de 180.000, atingând cea mai redusă valoare de după al doilea război mondial. Astfel, ne-am trezit cu un spor natural negativ de peste 70.000 de persoane și, în premieră, populația rezidentă a scăzut sub pragul psihologic de 20 milioane locuitori ( mai precis 19 942 642 persoane la 1 ianuarie 2014, număr oficial furnizat de INS).
  De la celebrul ”mai bine să moară zece mii”, care a indignat votanții la finele deceniului trecut, politica socială a trecut spre discretul ”mai bine să nu se nască zece mii”. Care nu a indignat pe nimeni, deoarece nu afectat presant persoanele deja născute și cu drept de vot. Doar națiunea, concept suficient de abstract, și sistemul de pensii pe termen lung, concept limitat la dezbateri de talk-show.
  (Citiți și: ”Politici de creștere demografică: Cum a balansat natalitatea către femeile salariate și instruite. România și politicile familiale europene”)
• , Partea din cheltuielile cu prestațiile sociale care revine șomerilor a scăzut și ea rapid, de la un maxim de 3,2% în 2010 la doar 1,1% în 2012. Ceea ce a valorizat locul de muncă și a închis gura celor care revendică salarii mai mari.
  Și ceea ce explică decalajul salarial de 13 ani între noi și Polonia la un decalaj de PIB acoperibil în șapte ani – potrivit unei analize recente a BCR.
• , Cât despre sumele cu bătaie lungă alocate pentru excluziune socială (cu efecte multiplicatoare în diminuarea altor cheltuieli, de la alt gen de prestații sociale și până la finanțări de procese penale) acestea s-au micșorat de la 3,3% în 2007 la 1,2% în 2012, după o tentativă timidă de revenire în 2010.

Poate că ar fi timpul să trecem la o discuție serioasă a priorităților în materie de prestații sociale, înainte să simțim rezultatele lor inevitabile pe pielea noastră: ele se vor deconta cu siguranță.