Dedesubturile (economice şi politice) ale unei creşteri cu 5% a salariilor

Legea 291/2011, apărută în M.O. 900/19 decembrie 2011 stabileşte, în baza legii responsabilităţii fiscale nr.69/2010, plafoane obligatorii pentru cheltuielile de personal ale bugetului general consolidat, exprimat ca procentaj din PIB, la 7,2% în anul 2012 şi la 7,1% în anul 2013.

Dacă privim evoluţia cheltuielilor în perioada 2008 – 2011, observăm că guvernul Boc a traversat vârful de cheltuieli de personal, atât raportat la PIB cât şi în valoare absolută din 2009, după care a forţat reducerea salariilor şi diminuarea personalului, până a ajuns „să depăşească planul” în 2011.

Evoluţia cheltuielilor cu personalul în perioada 2008 – 2011

Tocmai acest mic succes punctual, obţinut cu preţul nemulţumirii populare, a lăsat ceva spaţiu pentru o majorare salarială modică. Modică, dar în ton cu inflaţia anuală preconizată, pentru a păstra puterea de cumpărare şi, odată cu ea, şansele de redresare economică.

Altminteri, din moment ce aproximativ 70% din producţie este destinată pieţei interne şi numai 30% unei pieţe externe care se anunţă a fi în declin, nu există nici o şansă pentru a avea creştere economică.

Chiar dacă s-ar lucra mai mult, nu ar avea cine să cumpere producţia realizată.

Cert este că, matematica elementară arată că o majorare a cheltuielilor salariale de 0,2% din PIB, la un punct de plecare de 7% din PIB ar putea echivala din start cu o creştere salarială de 3%, dacă toate celelalte elemente de calcul rămân neschimbate. Adică 5% dacă se socotesc banii începând din luna mai ( cu şase luni înainte de alegeri) şi nu se ţine cont de ce ar urma în 2012.

Condiţia esenţială a majorărilor salariale, ce ar putea duce prin impozitare şi la majorarea fondului pentru plata pensiilor, este păstrarea încasărilor bugetare cel puţin la nivelul din 2011 şi acoperirea plăţilor restante aferente anului trecut.

Aceste consideraţii explică jocul complicat care se desfăşoară în negocierile cu FMI, care vede clar necesitatea unei stimulări moderate a cererii interne, absolut necesară pentru a prelua din scăderea celei externe, şi poziţia oscilantă a primului-minstru, îngrădit de legea responsabilităţii fiscale.

Reducerea cheltuielilor de personal cu aproape 20% din 2010-2011 a fost necesară parţial pentru a acoperi creşterea transferurilor de la bugetul de stat la bugetul asigurărilor sociale, parţial pentru acomodarea creşterii cheltuielilor cu dobânzile (+46% în acelaşi interval de timp).

Evoluţia transferurilor de la bugetul de stat către bugetul asigurărilor sociale:

Interesant este, dacă vă mai amintiţi, că o tranşă luată de la FMI a fost „dedicată” plăţii pensiilor în 2009, iar dobânzile au rămas de plată, pe lângă principalul aferent. De unde se vede că banii „s-au mâncat” de mult, dar consecinţele le simţim şi astăzi.

Şi mai interesant, diferenţa dintre 9,1% din PIB şi 7% din PIB la cheltuieli de personal – şi 0,27% din PIB, respectiv 2,43% din PIB subvenţii către bugetul asigurărilor sociale (a se citi pensii) se regăseşte, cu destulă precizie dar cu semn schimbat, între anii 2008 şi 2011.

Cine a suportat dezechilibrul finaciar creat devine evident, o singură precizare fiind necesară. Din salarii mai mari, impozitate, se pot obţine şi servicii mai bune şi pensii mai mari. Redistribuirea exagerată spre beneficii sociale din economii la salarii nu prea funcţionează.

P.S. Capitaliştii cu mentalitate comunistă care consideră că activitatea la stat ( sănătate, învăţământ şi alte servicii publice) nu produce nimic sunt rugaţi să studieze structura de formare a PIB şi să mediteze asupra rolului de market-maker al statului pe piaţa muncii.