Ce scenă emoționantă a fost când jurnalistul Evan Gershkovich și fostul pușcaș marin Paul Whelan au ajuns la baza aeriană Andrews din Maryland în acea seară caldă de 1 august. Ei și alți 14 occidentali și dizidenți ruși – toți tranzacționați cu cetățeni ruși care ispășesc pedepse cu închisoarea pentru crime comise în Occident – au fost în sfârșit liberi.
Exact asta face ca cel mai mare schimb de prizonieri de la sfârșitul Războiului Rece să fie foarte diferit de schimburile de spioni din trecut. În schimburile de prizonieri pe care le vedem acum, spionii și criminalii ruși sunt tranzacționați pentru occidentali obișnuiți și dizidenți ruși – nu pentru occidentali de aceeași breaslă.
Și Rusia nu este singura țară care instrumentalizează în mod dramatic acest lucru. O analiză semnată de Elisabeth Braw, Atlantic Council, în Politico.
Cum arătau schimburile de prizonieri acum 60 de ani
Whelan a fost primul care a coborât din avion, finalizând ultima etapă a călătoriei, după cinci ani de detenție în Rusia. Președintele american Joe Biden a fost acolo pentru a-l saluta, la fel și vicepreședintele Kamala Harris.
Apoi a coborât Gershkovich, reporterul Wall Street Journal care a petrecut un an și jumătate în detenția rusă, urmat de jurnalistul rus și cetățeanul naturalizat american Alsu Kurmasheva. Spre deosebire de Whelan și Gershkovich, Kurmasheva nu fusese condamnată pentru spionaj – ea fusese condamnată pentru discreditarea forțelor armate ruse.
Ceilalți 13 prizonieri eliberați, care au fost transportați cu avionul în Germania, au constituit un grup la fel de eclectic: au existat politicieni și activiști din opoziție rusă precum Vladimir Kara-Murza și Ilya Yashin. Erau câțiva germani, dintre care unul fusese condamnat la moarte în Belarus. Și mai era apărătorul drepturilor omului și laureatul Nobel Oleg Orlov, care fusese condamnat la închisoare pentru că a vorbit împotriva războiului din Ucraina.
Între timp, cei opt ruși eliberați sunt schimburi mult mai „tradiționale” – și da, trebuie să folosim acest cuvânt. Au fost Vadim Krasikov, un ofițer al serviciului de securitate rus, condamnat pentru uciderea unui luptător anti-rus cecen în Germania, și Mikhail Mikushin, care s-a infiltrat într-o universitate norvegiană dându-se drept un expert brazilian în noile amenințări la adresa securității naționale.
Pe lângă spioni, mai existau și câțiva hackeri și criminali financiari, unii cu legături cu guvernul rus.
Este o imagine inconfundabilă: prizonierii pe care Kremlinul i-a cerut erau spioni și persoane implicate în crime comise în numele Rusiei. Prizonierii pe care guvernele occidentale i-au cerut erau persoane deținute în mod arbitrar, plus dizidenți ruși.
Un schimb similar recent a implicat-o pe jucătoarea de baschet americană Brittney Griner, care a fost schimbată cu „negustorul morții”, Viktor Bout.
Schimburile de prizonieri de astăzi între Rusia și Occident – și China și Occident, și Iran și Occident – nu seamănă cu nimic cu schimburile de spioni din vremurile Războiului Rece.
În 1962, de exemplu, pilotul american Gary Powers, care fusese doborât în timp ce efectua recunoașteri asupra Uniunii Sovietice, a fost schimbat cu Rudolf Abel, un spion sovietic arestat și condamnat în S.U.A.
Chiar și până în 2010, 10 „adormiți” ruși arestați în SUA – inclusiv faimoasa Anna Chapman – au fost schimbați cu patru persoane întemnițate în Rusia pentru spionaj în numele Occidentului. Deși acuzațiile de spionaj au fost exagerate în cel puțin unul dintre aceste cazuri, unii dintre cei patru – inclusiv fostul agent dublu Serghei Skripal – au lucrat indiscutabil pentru Occident.
Astăzi, prin contrast, avem diverși occidentali și ruși ridicați de autoritățile ruse pur și simplu, doar pentru a fi folosiți ca monedă de schimb.
China a acționat, de asemenea, în mod similar. La fel și Iranul, și niciunul dintre aceste guverne nu pare deranjat de faptul că majoritatea acuzațiilor lor de spionaj sunt lipsite de veridicitate. Ceea ce au nevoie sunt oameni pe care să îi poată da la schimb pentru propriii lor cetățeni condamnați în Occident, iar această lipsă de rușine îi face diferiți de Uniunea Sovietică.
Desigur, conducerea sovietică a fost brutală și a încălcat sistematic drepturile omului mult timp după moartea lui Stalin. Dar pe scena globală, Biroul Politic a vrut să fie văzut ca fiind respectabil. Jurnaliştii occidentali nu au văzut prea multe, dar nici nu s-au confruntat cu riscul constant de a primi pedepse false de închisoare.
Astăzi, Rusia, China și Iran au pur și simplu nevoie de oameni care să-i dea la schimb. Au nevoie de ei pentru că autoritățile occidentale demască din ce în ce mai mulți spioni de-ai lor. Și pentru că țări precum Rusia și China se mândresc că nu lasă agenți în urmă, vor face tot posibilul pentru a deține ceva pentru un schimb.
Dacă astfel de eforturi includ arestarea jurnaliștilor occidentali, a dizidenților locali, atunci așa să fie. Dar asta înseamnă că niciun occidental nu mai este cu adevărat în siguranță în țările ostile.
Cu siguranță, mulți încă mai vizitează aceste țări – sau chiar locuiesc acolo – și nu li se întâmplă nimic – dar asta nu este o garanție. Iar pentru guvernele occidentale, prețul scoaterii cetățenilor lor este extrem de mare. Găsirea și arestarea lui Viktor Bout le-au luat autorităților americane și aliate ani de investigații periculoase și complexe.
Gershkovich făcea o muncă valoroasă în Rusia. Dar cei dintre noi care au motive mai puțin valide să viziteze țări ostile ar trebui pur și simplu să rămână acasă.
Și o nouă dilemă în fața organizațiilor de știri occidentale: având în vedere datoria lor de a avea grijă și de abgajați și de securitatea națională, mai este etic să trimiți corespondenți în Rusia și China?
***
Urmărește-ne pe Google News
